Indicele egalităţii de gen în România

Indicele egalităţii de gen, măsurat de European Institute for Gender Equality (EIGE), este un indice care măsoară situaţia egalităţii de gen la nivelul UE şi la nivelul fiecărui stat membru, acordând un punctaj de la 1 (inegalitate totală) la 100 (egalitate deplină) în şase domenii de bază - munca, banii, nivelul de cunoştinţe, timpul, puterea şi sănătatea.

Scopul măsurării acestui indice este de a evidenţia domeniile ce necesită îmbunătăţiri şi de a oferi sprijin guvernanţilor în elaborarea unor măsuri mai eficiente de asigurare a egalităţii de gen. Conform EIGE, faţă de 2010, acest indice fie a crescut foarte lent, fie a stagnat, fie chiar a scăzut la nivelul EU, în principal ca urmare a pandemiei din 2020-2021, a situaţiei din Ucraina şi a crizei economice rezultate.

Conform ultimelor măsurători, România se situează pe locul 26 în UE în ceea ce priveşte indicele egalităţii de gen, cu un punctaj de 54,4 din 100, cu 13,5 puncte mai puţin decât indicele înregistrat la nivelul Uniunii Europene.

Cel mai important progres a fost înregistrat de România în ceea ce priveşte participarea femeilor la procesul decizional economic şi politic - ponderea femeilor cu funcţie de ministru şi de parlamentar a crescut semnificativ, mai precis de la 7% miniştri femei în 2010, la 17% miniştri femei în 2020, şi de la 10% parlamentari femei în 2010 la 20% parlamentari femei în 2020.

În ceea ce priveşte participarea pe piaţa muncii - rata de ocupare în echivalent normă întreagă - s-a înregistrat o uşoară creştere, cu 1% pentru femei şi 4% pentru bărbaţi faţă de 2010. Cu toate acestea, cea mai mare disparitate de gen la nivelul ratei de ocupare în echivalent normă întreagă se înregistrează între femeile şi bărbaţii fără parteneri (21% v. 49%) şi, respectiv, între femeile şi bărbaţii din cupluri cu copii (70% v. 91%). Este din ce în ce mai probabil ca femeile să-şi petreacă mai puţini ani din viaţă în câmpul muncii, ceea ce le afectează perspectivele de carieră şi de pensie.

Pe de altă parte, s-a înregistrat un risc crescut de sărăcie atât pentru femei (de la 20% la 23%) cât şi pentru bărbaţi (de la 19% la 21%) faţă de 2010, persoanele care se confruntă cu cel mai mare risc de sărăcie fiind cele cu nivel scăzut de studii (43% din femei şi 44% din bărbaţi). Şi deşi s-au făcut eforturi pentru a oferi tuturor şanse egale, în 2020, la activităţile de educaţie formală şi informală au participat mai puţine femei decât bărbaţi.

La fel ca la nivelul UE, şi în România, cel mai mare decalaj de gen faţă de 2010 se înregistrează în activităţile de îngrijire neremunerate cărora femeile le dedică mai mult timp - îngrijirea copiilor, nepoţilor, a vârstnicilor, a persoanelor cu handicap, activităţile casnice care necesită mult timp revin, cumva, printr-o regulă nescrisă, în sarcina femeilor - peste 46% din femei, comparativ cu 25% din bărbaţi.

Şi pentru că viitorul nu poate fi decât digital, un lucru îmbucurător este faptul că există o creştere a competenţelor informatice în rândul femeilor, mai ales în grupa de vârstă 25-29 de ani, ceea ce face ca disparitatea de gen să se estompeze în favoarea femeilor (74% femei faţă de 63% bărbaţi în această grupă de vârstă), deşi decalajul este încă mare în ceea ce priveşte specialiştii în IT (23% femei faţă de 77% bărbaţi) sau cercetătorii şi inginerii în sectoare de înaltă tehnologie (24% femei faţă de 76% bărbaţi). Persistă şi decalajul de remunerare între femei şi bărbaţi în acest domeniu, deşi el s-a mai redus.

Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din domeniile măsurate de EIGE este scorul pentru violenţa de gen - violenţa din partea partenerului, violul şi femicidul, în toate valenţele lor - prevalenţa, severitatea şi dezvăluire). EIGE şi-a propus să culeagă date administrative în acest sens, însă rezultatele vor fi publicate abia în cadrul indicelui egalităţii de gen pentru 2024, neexistând în prezent date noi care să permită actualizarea acestui scor. Scorul va fi, cel mai probabil mult diferit de cel anterior, având în vedere că, în perioadele de carantină impuse de pandemia de COVID-19, femeile aflate în relaţii violente au fost blocate în casă şi expuse agresorului lor pe perioade lungi de timp, confruntându-se cu un risc mai mare de violenţă domestică. Obiectivul general nu este reducerea decalajelor în ceea ce priveşte violenţa între femei şi bărbaţi, ci eradicarea completă a violenţei.