Insule părăsite

Cel mai trist moment a fost acela când au înecat câinii. Toate celelalte animale - oi şi vaci - au fost puse pe vapor şi duse să fie vândute. Însă câinii nu i-au mai putut lua cu ei. S-au dus şi i-au înecat în golf. După două zile, toţi locuitorii insulei s-au urcat pe alt vapor şi au plecat. Pentru totdeauna.

S-au împlinit 85 de ani de când a fost evacuată insula St. Kilda. Pe 29 August 1930, ultimii 36 de locuitori au fost transferaţi în Scoţia de pe mica lor insulă, pierdută în apele aspre ale Atlanticului de Nord. Mai există doar un supravieţuitor al acelui grup, o doamnă în vârstă de 91 de ani, care a ajuns acum într-un cămin de bătrâni.

Nu credeţi că se întâmplă doar altora. La noi a fost insula Ada-Kaleh. Eram prea mic să fi fost acolo, dar am auzit încă din copilărie poveşti ale celor care o vizitaseră. Era un colţ de rai, locuit de câteva sute de oameni, cei mai mulţi de origine turcă. Era plină de prăvălii cu cafea şi cu dulciuri turceşti. A fost scufundată în 1970, de apele hidrocentralei de la Porţile de Fier. Locuitorii au plecat în bejenie. Unii au ajuns în Turcia, alţii s-au risipit prin România.

Insulele sunt evacuate din tot felul de motive. În 1955, Marina militară americană i-a evacuat pe cei 14.000 de locuitori din insulele Dachen, care au fost apoi ocupate de trupele guvernului comunist al lui Mao Ţedun. În 1940, insula Alderney a fost complet evacuată de britanici, confruntaţi cu iminenţa invaziei naziste.

Alteori este vorba despre dezastre naturale. În 1995, capitala Plymouth a insulei Montserrat a fost distrusă de o erupţie vulcanică. O bună parte a insulei a fost evacuată. Plymouth este şi acum, legal, capitala teritoriului, cu toate că stă abandonat, acoperit de un strat de cenuşă.

Adesea, însă, a fost mâna omului. În 1946, locuitorii dintr-un mic atol din Pacific au fost evacuaţi. Au crezut că pentru scurtă vreme. Nu ştiau că insula avea să fie devastată de cele mai teribile arme inventate vreodată. Unii s-au întors în 1970, însă au trebuit evacuaţi din nou. Numele atolului a rămas în istorie: Bikini.

În 1945, Insulele Heligoland, aparţinând Germaniei, au fost evacuate. Până în 1952 au fost folosite ca poligon de bombardament. În 1947, acolo a fost declanşată una dintre cele mai mari explozii non-nucleare din istorie, când au fost detonate câteva mii de tone de materiale explozive. O parte dintr-o insulă a sărit, pur şi simpu, în aer.

Iarăşi, nici noi nu am fost ocoliţi. În 1949, sovieticii au debarcat pe Insula Şerpilor şi i-au arestat pe toţi grănicerii români care locuiau acolo. Insula fusese trecută în stăpânirea URSS cu un an înainte, printr-un simplu proces-verbal de primire, predare. Acesta a fost ţinut o vreme secret, astfel încât militarii români nu au ştiut nimic. Unul dintre aceştia, căpitanul Constantin Copaciu, a refuzat să semneze harta cu graniţa aşa cum era aceasta stabilită de sovietici şi fost arestat. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru "înaltă trădare". A fost eliberat abia la amnistia din 1964, după ce a trecut prin cele mai crunte închisori comuniste: Sighet, Jilava, Piteşti.

Unele evacuări nu sunt expresia panicii. Dimpotrivă, sunt expresia unui plan bine gândit. Uităm adesea că una dintre principalele funcţii ale statului modern, cel puţin până de curând, a fost apărarea. Iar aceasta presupunea uneori procedura evacuării civililor.

Am să afirm mai mult: diferenţa dintre statele puternice şi acelea slabe poate fi detectată, în istorie, în modul în care au organizat evacuarea civililor.

Mă uit la fotografiile de epocă ce surprind evacuarea unei alte insule din Canalul Mânecii, Guernesey. 17.000 de oameni evacuaţi în câteva săptămâni. Între aceştia, 5.000 de copii, împreună cu învăţătorii lor. Sunt curat îmbrăcaţi şi aliniaţi. Într-una dintre imagini îi vedem cum se joacă pe puntea unui vapor, sub privirea atentă a unui ofiţer.

Pe de altă parte, în Marea Albă se află insulele Solovetsky. Acolo a fost, sute de ani, o faimoasă mânăstire. Când comuniştii au venit la putere, au scăpat rapid de călugări. Şi au făcut între acele ziduri o închisoare cu un regim extrem de brutal.

De ce mai ajung unele societăţi insulare în pragul colapsului? Motivele sunt diverse. În cazul insulei St. Kilda, comunitatea locală a fost extrem de afectată de sosirea pe insulă, în 1863, a unui om al Bisericii, reverendul John Mackay. Extrem de autoritar, Mackay a eliminat aproape toate ritualurile şi ritmurile vieţii tradiţionale a insularilor, lăsând în urmă o comunitate extrem de vulnerabilă.

S-au pierdut astfel valori importante. În St. Kilda, în fiecare zi, se întrunea "Parlamentul", o instituţie unică. Insula nu avea şef, nu avea ierarhii sociale sau legi scrise. În fiecare dimineaţă, toţi bărbaţii se strângeau pe două rânduri, pe singura "stradă" de acolo şi dezbăteau, liber, problemele zilei. Cădeau de acord ce este de făcut şi îşi vedeau apoi, fiecare, de treabă. Un minut de libertate care a rămas în memorie doar printr-o fotografie.