Intelectualii... care este!

La vremuri de scadenţe electorale, pentru a face mai puţin vizibilă mizeria care inundă uliţele mahalalei noastre politice, rigolele, canalele şi gropile ei insalubre, cineva s-a gîndit că n-ar fi rău să plimbe din nou prin tîrg celebrul subiect al responsabilităţii şi rolului "intelectualilor" în Politică. A venit, din nou, timpul să ne răţoim la ei, să le arătăm cu degetul laşitatea, ori slăbiciunile, să nu-i lăsăm să plece, de capul lor, din lesa "stăpînilor", să nu le îngăduim luxul de a fi şi de a se arăta public scîrbiţi, măcar din cînd în cînd, de mirosurile pestilenţiale ale haznalei politichiei noastre de obor, în care nu rareori şi nu puţini dintre ei se aruncă cu capul înainte, plini de speranţe, vise, idealuri, dar mai ales de ranchiune personale şi meschine interese de parvenire, ori mărire.

Pentru a scoate subiectul la lumina necruţătoare a zilei, ar fi nevoie şi la noi de pana unui Paul Johnson; dar, pentru că Oxfordul nostru, liniştea, rigoarea şi standardele lui, plus vreo nouă sute şi ceva de ani de tradiţii, cutume şi soluţii instituţionale bine sedimentate, "sunt sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire", tot ceea ce vă pot oferi este licărirea unei gene de lumină, iţită de-un opaiţ. Tot e mai bine, decît nimicul întunericului, populat de monştri născuţi de frica noastră ancestrală!

Cu ce ar putea începe orice argument despre intelectuali şi rolul lor în politică, dacă nu cu definiţia termenilor? Vă scutesc de vreo cinci sute şi mai bine de ani de controverse, ca să vă spun concluzia: nimeni nu se mai încumetă să dea o definiţie, nici măcar marile enciclopedii, şi preferă să conteze pe faptul că sensurile limbii comune sunt suficiente. Vă propun totuşi, una, din perspectiva activităţii practice: "intelectualul este o persoană care foloseşte în mod conştient şi sistematic uneltele şi tehnicile gîndirii coerente (logic), critice şi creativ/inovative, pentru a rezolva probleme ale activităţii practice şi/sau teoretice". În sensul acestei definiţii, există intelectuali "amatori" şi, respectiv, "profesionişti", cei care ajung să-şi asigure mijloacele de trai de pe urma acestui tip special de activitate. Urmele vizibile şi reziliente ale activităţii intelectuale de performanţă se regăsesc în mulţimea soluţiilor valabile, din punct de vedere practic şi/sau teoretic, care ajung să fie utilizate, cu succes şi eficienţă, pe scară largă, la nivel social. În sfîrşit, o completare esenţială a definiţiei este observaţia că nimeni nu este şi nici nu poate fi "intelectual pur" 24/7. Cu toţii, gînditori profesionişti sau amatori, avem derapaje (uneori grave!) de consistenţă logică şi abandonuri (uneori de lungă durată!!!) de poziţionare critică; cît despre aportul de creativitate, randamentele sunt, ca şi în fizică, mult subunitare. În această modalitate de "funcţionare", ratată, intelectualii devin "anti-intelectuali", întrucît produsele activităţii lor sunt la polul opus al obiectivului iniţial, adică doar rebuturi, reziduuri sau monştri, care ne devorează viaţa (gîndirea) cel puţin cu aceeaşi rapacitate ca şi rebuturile, reziduurile sau monştri oricărei alte activităţi umane.

Este clar, acum, că intelectualii care sunt luaţi la rost, în legătură cu politica - ori pentru că "se implică", ori pentru că "nu se implică", ori se implică, dar de partea "greşită" a baricadei - sunt din categoria celor "profesionişti". În societatea României, la scară istorică, această "specie" a apărut relativ recent, mai puţin de două sute de ani, şi a fost mereu una "periclitată", dacă nu chiar în pericol continuu de extincţie. Zona de succes, uşor identificabilă, este cea acoperită de activităţile intelectuale de tip ştiinţific şi tehnic, unde găsim în fiecare generaţie intelectuali de performanţă şi mare-performanţă. Atît cît s-a ridicat social, economic şi intelectual România acestei tinere şi mereu incomplete modernităţi, ea s-a ridicat pe umerii şi pe rezultatele muncii acestor intelectuali. De la matematică, la biologie şi medicină şi de la tehnică, la inventică, artă şi cultură, România are o galerie de personalităţi intelectuale de valoare universală din a căror consistenţă "se hrănesc" generaţiile de astăzi, după cum se vor hrăni şi cele de mîine. Prima observaţie esenţială este aceea că implicarea acestei "specii" de intelectuali în politică, pe întreaga istorie modernă a României, a fost, este şi foarte probabil va rămîne marginală!

A doua observaţie importantă este că România nu a produs, în întrega ei istorie modernă, o suşă de intelectuali formaţi, pregătiţi şi utilizaţi în mod stabil (profesional), pentru rezolvarea problemelor sociale, indiferent de expresia acestora - juridică, economică, sociologică, etică, culturală, politică etc. Consecinţa dezastruoasă este aceea că în toate aceste domenii, chiar şi personalităţile intelectuale de vîrf, au fost interesate în primul rînd, dacă nu exclusiv, de recunoaşterea academică a calităţilor şi a calificărilor lor intelectuale, şi prea puţin sau deloc de abordarea sistematică şi soluţionarea complexă a problemelor societale, inclusiv cele politice. Desigur, nu lipsesc eseurile, capitolele, observaţiile uneori muşcătoare, la adresa inabilităţii, ori imbecilităţii deciziilor şi a decidenţilor noştri politici, din mai toate timpurile, dar asta nu echivalează cu rezolvarea vreunei probleme, de la A la Z.

A treia şi poate cea mai tristă observaţie este aceea că politica s-a folosit întotdeauna de intelectuali dar, aşa cum se poate cu uşurinţă observa, nu pentru că le-a utilizat abilităţile, capacităţile sau rezultatele muncii lor, ci pentru a stoarce din ei produsele "anti-intelectuale". Cu alte cuvinte, în mod sistematic, (excepţiile sunt de o raritate extremă!), oamenii care au ocupat spaţiul instituţiilor, activităţilor şi al deciziilor politice i-au vrut pe intelectuali parte a "cortegiului lor" triumfal, nu pentru forţa lor intelectuală, ci pentru opusul ei, capacitatea lor de a "secreta" produse anti-intelectuale, adică reziduuri toxice, din punct de vedere social. Politicianul tipic/standard al societăţii româneşti l-a vrut pe intelectual lîngă el pentru că acesta, funcţionînd în mod "anti-intelectual", a secretat cu uşurinţă ideologii; false, dar convenabile explicaţii, scuze şi paravanuri pentru eşecurile politicii; a "dat bine", a făcut figură de momîie viu colorată, în vitrina de orgolii şi de atracţie electorală, de care se slujeşte orice politician pentru a-şi păcăli electoratul; a jucat rolul de avatar dotat cu autoritate, uneori morală, alteori profesională, pentru politicieni care nu le aveau nici pe una, nici pe cealaltă!

Concluzia este una singură: Divorţul dintre intelectuali şi politică, în societatea României, este unul declarat de ambele părţi, iar împăcarea imposibilă, atîta vreme cît politica, prin conţinut şi forme de manifestare, este opusul activităţilor intelectuale! Politica poate şi ştie să se folosească, la noi, de capacităţile anti-intelectuale ale celor care şi-au făcut o profesie din gîndirea critică, sistematic-coerentă şi creativă, dar nu le poate suporta, nici folosi, pe cele genuin intelectuale!!! Şi atunci, noi cu ce rămînem? Cu "anti-intelectualii" autentici şi intelectualii... care este!