Întoarcerea la origini

Succesor al liniei ultra-naţionaliste a fostului partid comunist, PRM este condamnat la marginalitate politică şi ambiguitate doctrinară. Cu moştenitorii aripii activisto-administrative care au controlat poziţiile de putere, atît politică, cît mai ales economică relaţia ambivalentă atracţie-respingere justifică ciclicele epurări la vîrf ale organizaţiei. De la excluderea în 1995 a lui Mircea Hamza, vicepreşedinte al partidului la acea dată, la înlăturarea în 2002 a doi secretari executivi, Sever Meşca şi Ilie Neacşu, apoi la începutul anului 2005 îndepărtarea sfetnicului şi finanţatorului campaniei din 2004, Mihai Lupoi, şi culminînd cu debarcarea preşedintelui interimar Corneliu Ciontu şi a vicepreşedintelui Anghel Stanciu, Corneliu Vadim Tudor a înlăturat preventiv, justificînd acţiunile punitive prin teza complotul în favoarea PDSR-PSD, orice grupare considerată dizidentă. Complicitatea constitutivă cu FSN, apoi cu FDSN şi urmaşii acestuia, PDSR şi PSD, a făcut din epurarea rituală periodică, un adevărat test al loialităţii faţă de lider.

Partid de nişă, PRM a acuzat o permanentă criză de identitate, camuflată într-o retorică naţionalist-exclusivistă. Fără să îşi definească grupul de referinţă, PRM a reuşit să preia electoratul naţionalist din Transilvania, profitînd de dispariţia PUNR, dar şi a excluşilor de toate felurile. Marginalitatea de paradă, asumată ca formulă politică, dublată de stilul ostentativ afişat de şeful său a făcut din PRM un partid al refuzaţilor, fie ei sociali (perdanţii tranziţiei), fie politic (cadrele din fosta securitate şi activiştii debarcaţi imediat după 1989). Accidentul electoral din 2000 a fost rezultatul unor factori favorizanţi. Pe de o parte complicitatea PDSR, care a folosit radicalismul PRM pentru a creşte tensiunile sociale şi a ieşi din izolarea parlamentară, pentru a se legitima apoi ca partid socialist european şi garant al democraţiei în opoziţie cu extremismul naţionalist. Pe de altă parte, vidul creat prin prăbuşirea CDR a dus la supradimensionarea partidului.

Cumularea voturilor de protest cu voturile sancţiune pe fundalul de pesimism social din 2000 nu s-a mai repetat, iar scăderea drastică a reprezentării parlamentare de după 2004, dublată de alianţele politico-economice locale cu PSD, a crescut presiunile interne. Schimbarea structurii sociale, creşterea economică continuă, dar mai ales integrarea europeană au pus PRM în faţa unor alternative doctrinare în conflict cu cultura şi istoria organizaţiei.

Expulzat pe locul al treilea ca formaţiune politică după apariţia Alianţei în 2003, PRM nu s-a adaptat noului context. Marile variaţii politice improvizate de Corneliu Vadim Tudor în 2004 nu au relansat partidul. Dimensiunea grupurilor parlamentare ale PRM din Camera Deputaţilor şi Senat este un bun indicator scăderii de popularitate. După o creştere de la 14 deputaţi între 1992-1996, la 20 între 1996-2000, a urmat momentul de apogeu cu 70 de deputaţi în legislatura 2000-2004, iar apoi refluxul, căci după alegerile din noiembrie 2004 în actuala Cameră PRM avea 41 de deputaţi. La Senat, unde Corneliu Vadim Tudor şi-a stabilit centrul de comandă parlamentară, situaţia a fost asemănătoare, numărul de senatori trecînd de la 6 între 1992-1996 la 8 între 1996-2000, apoi crescînd spectaculos la 42 între 2000-2004, pentru a cădea la 20 de senatori după 2004.

Aşa zisa opţiune populară trebuia să ofere ocazia salvării politice a moderaţilor, dar cîtă vreme umbra liderului rămînea prezentă, nu putea convinge nici creştin democraţii occidentalii, nici opinia publică românească. Prăbuşirea a continuat iar în sondaje PRM se află în mai 2004, cu 7% intenţie de vot, în cea mai precară poziţie politică înregistrată din martie 1997. Dar refluxul PRM este semnalul unei crize de structură care afectează coeziunea internă şi credibilitatea externă a organizaţiei.

Execuţia politică a celor doi lideri interimari nu este decît un paleativ. Chiar dacă, pentru a-şi demonstra puterea absolută, Corneliu Vadim Tudor a mai aplicat politica excluderilor în trecut, bascularea lui Corneliu Ciontu a dus la o gravă hemoragie internă. Cei 14 deputaţi care părăsesc PRM odată cu fostul preşedinte interimar reduc dimensiunea grupului parlamentar la 27 de deputaţi, plasînd partidul pe ultimul loc, sub PC (PUR) sau UDMR.

Procedura de urgenţă aplicată de Corneliu Vadim Tudor pentru a relansa PRM presupune reluarea vechilor teme favorite: naţionalismul radical cu tendinţe social-populiste. Păcatul originar, lipsa unei orientări structurate doctrinar ce a dus la centrarea partidului în jurul liderului său, nu poate fi depăşit. Experimentul eşuat al reconfigurării centrului de putere adînceşte şi mai mult tendinţa personalizării PRM şi izolează partidul pe scena politică. Traiectoria partidului a depins doar de evoluţia liderului său, iar capitalul politic al acestuia pare epuizat.