Între Legea bunului plac şi Legea bunului simţ

Dacă vrea cineva să ştie cît de civilizată este o societate, tot ceea ce are de făcut este să îi caute locul, cît mai precis, pe scala care are la un capăt Legea bunului plac iar la celălalt Legea bunului simţ. Cu cît acţiunile sociale, de la cele politice, de guvernare, ori care ţin de viaţa economică, pînă la cele ale vieţii familiale, ori interacţiunile culturale sunt mai aproape de primul capăt al scalei, cu atît mai departe este societatea respectivă de civilizaţie, de democraţie şi în general, de societatea deschisă, aptă să integreze şi să genereze resursele şi soluţiile de care are nevoie pentru dezvoltare, fără a prădui mediul, resursele proprii sau pe cele ale altor societăţi cu care intră în contact. O dezvoltare care are drept ţel nu doar mărirea absolută a avuţiei, a puterii economice şi militare a statului ci, mult mai important şi mai cuprinzător, dezvoltarea umană.

Societatea modernă a României nu a reuşit pînă acum să iasă de sub robia Legii bunului plac. Ea acţionează la noi ca un fel de universală lege "naturală" şi este definitorie pentru exerciţiul autorităţii, de orice fel şi de orice nivel. A fi şef, la noi, înseamnă a fi cîştigat un grad de libertate în plus pe scara Legii bunului plac. Cu cît eşti "mai şef", cu atît bunul plac defineşte în mai mare măsură şi mai constant acţiunile actorului social respectiv; gradele bunului plac cresc uneori în proporţie geometrică în raport cu treptele ierarhiei. Ca un pandantiv al acestei legi, în societatea României, creşterea libertăţii bunului plac este însoţită nemijlocit de scăderea răspunderii pentru deciziile şi acţiunile întreprinse în virtutea poziţiei ierarhice privilegiate de care se bucură cineva. Păi, ce fel de şef mai eşti, dacă nu poţi face "ce vrea şi cînd vrea muşchii tăi", ori dacă trebuie să plăteşti (răspunzi) pentru ceea ce ai făcut şi ai decis, fie cu avutul, fie cu poziţia, fie chiar cu libertatea ta? Cine ar mai vrea să fie şef, în asemenea condiţii neomenoase??!!! Pentru ca exerciţiul legii bunului plac să întîmpine cît mai puţine dificultăţi, la noi, activitatea de legiferare şi legile care rezultă sunt menite, în cele mai multe cazuri şi în cea mai mare parte, să codifice diferitele dezvoltări ale bunului plac în exerciţiul autorităţii - cu cît mai roccoco, cu atît mai necesar de acoperit de prevederi legale!!! Rădăcina cea mai adîncă a instabilităţii legislative cronice din societatea României moderne este tocmai acest proces prin care legile menite să codifice bunul plac al puterii de astăzi le înlocuiesc pe cele ale bunului plac de ieri, iar cele de mîine, pe cele ale bunului plac de astăzi! Ar fi aproape nedrept să exemplific cu reacţia recentă a "celui de-al doilea om în stat" care nu numai că nu înţelege, dar nici măcar nu vrea să accepte, raţional, faptul că trebuie să stea la coadă cu o mie de alţi cetăţeni pentru a-şi schimba un act oficial. Păi, eu, ce fel de şef mai sunt şi eu, dacă trebuie să mă ocup, la fel ca toată lumea, cu acelaşi consum iraţional de timp şi de nervi de un flecuşteţ, cum ar fi preschimbarea carnetului de conducere?? Spun că ar fi nedrept, pentru că exemplul acesta este multiplicat în fiecare zi de mii, zeci şi sute de mii de ori, de toţi şefii, şefuţii şi şefuleţii pe care îi are România prin nenumăratele şi larg cuprinzătoarele de personal instituţii plătite de contribuabili, astfel încît o uriaşă armată de beneficiari ai Legii bunului plac să-şi poată face mendrele, pe banii şi pe timpul celorlalţi, cei care nu sunt şefi, ori nu sunt şefi, decît în instituţia lor!!!

La polul celălalt al scalei, Legea bunului simţ este una dintre cele mai importante, definitorii, dar în acelaşi timp şi mai fragile construcţii ale tipului special de civilizaţie pe care îl numim modernitate. Ea se întemeiază pe împărţirea dihotomică, clară şi imuabilă, apărată de legi şi principii de comportament, dintre spaţiul public şi spaţiul privat, prin consecinţă, dintre acţiuni publice şi acţiuni private, sau dacă vreţi, viaţă publică şi viaţă privată. Legea bunului simţ este bariera care apără atît spaţiul public, cît şi pe cel privat de imixtiuni reciproce, care asigură funcţionarea celor două după principii şi reguli radical diferite, fără ca acest lucru să genereze un fel de splitare schizoidă a personalităţii umane.

Cu foarte puţine excepţii, dezvoltarea, după 1920, a statelor moderne şi creşterea puterii lor de toate felurile, de la cea militară, la cea administrativă şi de la cea de legiferare, la cea de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor transformaţi în supuşi, a însemnat un neobosit asalt asupra spaţiului vieţii private. Iar, "raţiunea" cea mai des invocată a fost "raţiunea de stat", ameninţările la adresa stabilităţii puterii, o dată înscăunată. Hipertrofierea monstruoasă a puterii şi a apetitului "statului" (deţinătorilor puterii!) de a se insinua, de a supraveghea şi controla activitatea privată a cetăţenilor explică hipertrofierea monstruoasă la care a ajuns activitatea "instituţiilor specializate", ale statelor, în culegerea de informaţii asupra vieţii personale a cetăţenilor, spionaj şi activităţi sub radarul legii. Iar, dacă acest lucru se întîmplă, la scara la care se întîmplă, în democraţii istorice, cum sunt cele ale Statelor Unite, Marii Britanii sau Franţei, atunci cine îşi poate închipui că fenomenul ar putea fi stopat, sau măcar atenuat, într-o societate sub-dezvoltată cum este cea a României, aflată cu totul sub cnutul autorităţii, a Legii bunului plac, exercitate de instituţiile statului?

România a devenit parte şi va fi o parte tot mai puternic integrată într-un univers social, economic şi politic, care se sprijină pe o nouă infrastructură: reţelele de calculatoare. Fie că vrea, fie că nu, va trebui să adopte măsurile curente de securitate aplicate în macro reţelele din care facem parte, în Europa şi în lume. De la controul traficului aerian şi controlul asupra spaţiului naţional, pînă la schimburi economice, reacţii şi măsuri politice şi administrative tot ceea ce ţine de viaţa societăţii, deja, este şi lasă o urmă, o amprentă informaţională în acest nou univers al realităţii virtuale. Reprezentantul Serviciului Român de informaţii are dreptate: nu există nimic în legea pe cale de a fi aprobată şi aplicată în România care să ne îngrijoreze, pe noi cetăţenii României. Desigur, faptul că aceleaşi autorităţi (instituţii) au promovat acum mai an, urmărind aceleaşi nobile obiective de securitate cibernetică, o lege cu acelaşi titlu şi efect, în care Curtea Constituţională a găsit încălcări ale statului de drept şi principiului legalităţii, precum şi ale celor privind viaţa intimă, familială şi privată, respectiv secretul corespondenţei, este doar un banal accident de parcurs. La urma urmei, tot ceea ce trebuia înlocuit, pe circuit, era o instituţie cu epoleţii la vedere cu una care îi ţine mai la fereală, sub pardesiu.

Dacă citeşti textul legii, cu creionul în mînă, poţi uşor constata că o asemenea lege ar fi fost inutilă într-un stat dominat de Legea bunului simţ. Absolut toate prevederile sale puteau fi înlocuite prin protocoale de colaborare instituţională şi regulamente de funcţionare internă. Cum, însă, la noi, legea dominantă a instituţiilor publice este Legea bunului plac, a fost nevoie ca totul să fie turnat într-un text de lege aparte, aprobat de Parlament. Aşa este, textul de lege nu ne poate face, nouă cetăţenilor României, nici un rău. Instituţiile care se vor folosi de el, însă, DA! Dar, ca să privim din perspectiva părţii pline a paharului, este drept să spunem că, rezultatul este oricum inevitabil, iar pe lîngă ceea ce fac deja, adaosul e aproape nesemnificativ!