IRESPONSABILITATEA A RĂMAS SINGURUL INSTRUMENT AL POLITICII MONETARE  Marile bănci centrale promit că vor face inflaţia cât mai mare

Schimbarea strategiei Federal Reserve, anunţată de preşedintele Jerome Powell în cadrul simpozionului virtual de la Jackson Hole, deschide calea către o nouă eră inflaţionistă.

De la combaterea inflaţiei, băncile centrale au trecut la promovarea deschisă a inflaţiei, în condiţiile în care principalul lor instrument de politică monetară, dobânda de intervenţie, nu mai poate fi majorată, deoarece ar conduce la implozia întregului edificiu financiar interna­ţional.

Atât le-a mai rămas acestor instituţii independente, care funcţionează pe baza unor "principii morale" de netăgăduit, promisiunea că vor face inflaţia cât mai mare, respectiv că vor face totul pentru a reduce cât mai mult puterea de cumpărare a populaţiei.

În notele adresate clienţilor, Jeffrey Snider, director de cercetare la Alhambra Investments, scrie de mai mult timp că "declinul dobânzilor şi durata tot mai mare de menţinere a lor la un nivel scăzut arată lipsa încrederii în Federal Reserve de a schimba situaţia". După discursul recent al lui Jerome Powell, Snider subliniază că "acum şi Fed-ul admite acest lucru".

Într-adevăr, însă nu o face direct, ci prin intermediul unei analize semantice demne de o cauză mai bună. În condiţiile în care unul dintre obiectivele băncii centrale americane, alături de stabilitatea preţurilor, este rata cât mai scăzută a şomajului, preşedintele Powell a subliniat că "deciziile noastre de politică monetară vor fi bazate pe evaluarea deficitului numărului de angajaţi faţă de nivelul său maxim" şi nu pe "deviaţia numărului de angajaţi faţă de nivelul maxim".

"Schimbarea (n.a. de la "deviaţie' la "deficit') poate părea subtilă, dar reflectă opinia noastră că o piaţă robustă a muncii poate fi susţinută fără a determina o accelerare a inflaţiei", a continuat preşedintele celei mai puternice bănci centrale din lume.

Aşteptările mari ale investitorilor s-au îndreptat, însă, către inflaţie. Conform noii strategii, definită în discursul lui Jerome Powell ca "o formă flexibilă de ţintire a inflaţiei medii", Federal Reserve va tolera creşteri anuale ale preţurilor semnificativ peste 2%, prag utilizat în continuare drept etalon al stabilităţii, dacă în perioadele precedente dinamica preţurilor s-a situat persistent sub acest prag.

Dacă în cazul şomajului a fost vorba despre semantică, preşedintele Federal Reserve a căutat să menţină incertitudinea deosebit de ridicată în ceea ce priveşte nivelul de la care inflaţia medie ar putea determina creşterea dobânzii de politică monetară.

"În procesul de atingere a unei inflaţii medii de 2% de-a lungul timpului, nu ne vom limita acţiunile prin anunţarea unei formule matematice care defineşte media", a declarat Jerome Powell.

Dar atunci cum va fi stabilit succesul politicii monetare, având în vedere că trebuie modelate aşteptările consumatorilor?

Probabil că o astfel de întrebare este irelevantă, în condiţiile în care băncile centrale continuă să inducă în eroare cetăţenii prin punerea semnului de echivalenţă între stabilitatea preţurilor şi o rată a inflaţiei de 2%, deşi aceasta înseamnă o creşterea exponenţială a preţurilor şi dublarea acestora după circa 35 de ani.

În cazul Federal Reserve există şi un indicator "preferat" al inflaţiei, care nu este cel raportat lunar de BLS (Bureau of Labor Statistics), respectiv Indicele Preţurilor de Consum. Pentru deciziile sale, Fed-ul ia în considerare inflaţia exprimată cu ajutorul indicelui cheltuielilor personale de consum (PCE), raportat de Bureau of Economic Analysis (BEA), în special indicele din care au fost eliminate preţurile alimentelor şi energiei.

La prima vedere, preţurile par să se afle sub nivelul "stabilităţii" de mult timp, dar nu este vorba despre aşa ceva, deoarece în grafic apar ratele anuale de creştere (vezi graficul 1).

Dacă se stabileşte o bază de calcul (n.a. în acest caz 100 pentru decembrie 2005) şi se determină traiectoriile preţurilor cu ajutorul ratei lunare de creştere, imaginea este departe de stabilitatea promovată de băncile centrale (vezi graficul 2).

Conform datelor oficiale de la BEA, indicele preţurilor PCE a crescut cu 26,5% din ianuarie 2006 până în iulie 2020, iar indicele core al preţurilor PCE a crescut cu 27,2%. Dacă în formula de calcul s-ar introduce ratele lunare corespunzătoare unei creşteri anuale de 2%, atunci se observă că "stabilitatea" înseamnă, de fapt, o creştere cu 33,5% în acelaşi interval.

O simulare recentă de la Bank of America arată că noua strategie de politică monetară, ţintirea unei ratei medii a inflaţiei de 2%, poate conduce la menţinerea neschimbată a dobânzii actuale de politică monetară, de 0% - 0,25%, pentru 42 de ani.

Noul cadru de politică monetară anunţat de preşedintele Fed-ului a determinat o reacţie virulentă a analistului Sven Henrich. "Nicio instituţie nu ar trebui să aibă o asemenea putere discreţionară asupra populaţiei dintr-o societate democratică", în condiţiile în care "nu îşi admite niciodată greşelile şi nu răspunde niciodată pentru consecinţele politicilor sale", scrie Henrich pe contul său de Twitter.

Fără atâta patimă, Joseph Carson, fost economist-şef la AllianceBernstein, se mulţumeşte să constate că "ţintirea inflaţiei medii este o greşeală", deoarece "mai multă inflaţie va conduce la crearea unor dezechilibre financiare, deşi acestea ar putea să existe deja, care vor declanşa o prăbuşire economică".

În analiza preluată de Zerohedge, Carson mai afirmă că "noua politică va stimula activitatea speculativă într-o perioadă în care preţurile activelor financiare se află la cote extraordinare".

Analistul Mike Shedlock aminteşte că Banca Reglementelor Internaţionale (BIS), aşa-numita "bancă a băncilor centrale", a publicat, în martie 2015, un studiu, "The costs of deflations: a historical perspective" în care arată că "deflaţia poate conduce la stimularea producţiei şi la creşterea competitivităţii exporturilor", iar "preţurile mai scăzute înseamnă o creşterea a veniturilor şi avuţiei reale".

"Se poate spune că politicile Federal Reserve au devenit o parte a problemei în loc să reprezinte o parte a soluţiei", a scris Philip Marey, responsabil cu strategia Rabobank pentru piaţa Statelor Unite, după discursul preşedintelui băncii centrale americane.

În opinia lui Marey, prin anunţarea noii strategii Federal Reserve s-a concentrat asupra "unei forme greşite de simetrie", în condiţiile în care "nu a adoptat şi o atitudine critică referitoare la impactul asimetric al politicilor sale asupra gospodăriilor şi mediului de afaceri".

Pentru un alt analist de la Rabobank, Michael Every, decizia Federal Reserve seamănă cu "un ecou din ultimele zile ale Uniunii Sovietice", în condiţiile în care "niciun mecanism nu mai funcţionează".

Iar dacă aceste mecanisme monetare nu mai funcţionează, atunci este evident că următorul pas este adoptarea lor şi în Europa. "Jay Powell a stabilit cadenţa pentru Christine Lagarde", după cum arată un articol recent de la Bloomberg.

"Trebuie să promiteţi în mod credibil că veţi fi iresponsabili", îi sfătuia profesorul Paul Krugman pe oficialii Băncii Japoniei în 1998, pe fondul dobânzilor zero şi a unei politici monetare tot mai lipsite de credibilitate. Aceştia au trecut rapid la "iresponsabilitate", dar rezultatele încă se lasă aşteptate.

Cu toate acestea, "atractivitatea" iresponsabilităţii a rămas la fel de puternică, în special când nu există niciun fel de motivaţii pentru bancherii centrali de a fi responsabili şi de a nu persevera în greşeală.

Din păcate pentru această "castă" de "intangibili", încep să apară tot mai mult întrebări legate de necesitatea independenţei băncilor centrale.

Cea mai recentă a luat forma unui editorial din The Telegraph. "De la începutul crizei financiare bancherii centrali s-au lamentat că ei duc tot greul pentru redresarea economiei globale şi au cerut guvernelor să aplice pârghiile fiscale necesare", adică "băncile centrale au cerut guvernelor să facă tocmai ceea ce ar fi trebuit să prevină independenţa băncilor centrale", se arată în articol.

"Susţinătorii independenţei băncilor centrale argumentează că este o măsură necesară pentru a proteja instituţiile noastre importante de politicieni precum Trump", mai subliniază autorul, care atacă acest punct de vedere cu un raţionament simplu: "oare nu independenţa băncilor centrale este unul dintre motivele pentru care avem parte de astfel de politicieni?"

Marele Ernest Hemingway scria odată că "primul panaceu pentru o naţiune prost administrată este inflaţia monedei; al doilea este războiul". "Amândouă aduc o prosperitate temporară, amândouă aduc ruina permanentă. Amândouă sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici", mai subliniază autorul care a descris plastic calea către faliment în romanul "Fiesta".

Există numeroase exemple istorice în acest sens, iar independenţa băncilor centrale nu a schimbat cu nimic rezultatul final. Oare mai este nevoie de un altul, în special după zeci de ani de aplicare a unor politici monetare "ştiinţifice" de către bănci centrale "independente", sau este mai simplu şi mai eficient să fie desfiinţate aceste "temple" ale banilor de hârtie?