Joaca de-a războiul

Un avion aparţinînd forţelor militare ale Rusiei, de tip SU-24M, a fost doborît în apropierea granţiei Turciei cu Siria. Aparatul a căzut în teritoriul sirian, iar cei doi piloţi s-au salvat prin catapultare. Tabloul poate fi completat cu declaraţiile oficiale ale celor două părţi, implicate în incident. Turcia a adresat un protest serios Rusiei, prin intermediul ambasadorului său la Ankara, pentru încălcarea suveranităţii spaţiului aerian. Tirul asupra aparatului militar a fost deschis, relevă poziţia oficială a Turciei, după repetate avertismente, la care piloţii ruşi nu au reacţionat. De cealaltă parte, prin declaraţia oficială a Ministerului Apărării, Rusia a negat faptul că avionul său ar fi violat spaţiul aerian al Turciei şi a precizat că aparatul a fost doborît de la sol şi nu din aer. Ei şi, ce mare scofală? Aparatele militare, mai ales în misiune de luptă, mai şi cad! Ba, lovite de inamic de la sol, ba din aer, ba, uneori, lovite chiar de forţele proprii! Alteori, cad din cauza erorilor de pilotaj sau a defecţiunilor tehnice.

De îndată ce punem ştirea în context, însă, lucrurile capătă un cu totul alt relief. Scena acţiunii este Siria, iar forţele care participă la operaţiunile militare de pe teritoriul acestei ţări sunt, pe de o parte, ale unor state NATO - Franţa, Marea Britanie, Turcia, Statele Unite, iar pe de altă parte, ale Rusiei, pentru care NATO este, oficial, prin doctrină şi acte de stat, "INAMICUL". Deşi, la nivel declarativ, obiectivele celor două tabere, care se calcă pe picioare să "ajute Siria să iasă din impas", sunt complementare, în realitate, există serioase divergenţe, atît politice, cît şi militare. Într-un asemenea context, incidente precum cel relatat de "banala" noastră ştire reprezintă scînteia care poate da foc fitilului de la butoiul cu pulbere. Războiul prin accident nu este nici pe departe doar o teorie care se studiază la cursurile superioare de pregătire militară, este o realitate consemnată de istorie. Situaţia, însă, poate deveni serioasă, mai ales prin potenţialul de a absorbi actori principali ai scenei internaţionale şi ai puterii militare globale într-un alt război, decît cel pentru care se află, declarat, în Siria, cel împotriva forţelor "statului islamic". Iar, într-o asemenea eventualitate, nu întîmplarea va juca rolul principal! Cine atunci?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem la definiţia însăşi a războiului. Iar dintre toate, singura care contează, pînă în ziua de astăzi, este cea a unui militar prusac de viţă nobilă, bătut măr de Napoleon, mai întîi la Jena, cînd a fost luat prizonier, şi a doua oară la Wavre. A ajuns totuşi general, datorită greşelii fatale a corsicanului, la Waterloo, cea care, în doar două zile, l-a transformat din învingător detaşat, în învins definitiv, pentru istorie. Toate acestea trebuie să-l fi învăţat pe von Clausewitz ceva despre natura întreită a războiului: una care ţine de ceea ce astăzi am numi psihologie colectivă şi propagandă, alta care se hrăneşte din jocul probabilităţilor şi al hazardului şi apropie războiul de jocul de cărţi (spune Clausewitz!!) şi, în sfîrşit, cea care ţine de "raţiunile politicii". Natura războaielor poate fi foarte diversă, susţine cu drept cuvînt clasicul discursului "Despre război" (Vom Kriege, 1832), chiar dacă esenţa, "în formă abstractă", este mereu aceeaşi: zdrobirea inamicului, punerea lui în situaţia de a accepta voinţa învingătorului, de a i se supune. Natura conflictului care, pe seama contextului din Siria, ar putea antrena Rusia şi una sau mai multe ţări membre NATO, este ceea ce aş numi "război de încercare". Tema aceasta a "încercării" este de stringentă actualitate în conextul politic şi militar al lumii de astăzi. S-a vorbit nu puţin, spre exemplu, despre resetarea relaţiilor dintre Rusia şi Statele Unite şi nu încape nici o îndoială că şi Moscova şi Washintonul au fost genuin interesate de o asemenea "resetare". Problema a rămas fără soluţie datorită întrebării: "Pe ce nivel de putere să se realizeze resetarea?". Rusia ar fi dorit ca ea să se facă pe palierul de paritate strategică deplină pe care stătuseră relaţiile URSS-SUA; după cum la fel de clar este că Statele Unite au fost prea puţin dispuse să "reseteze", la acest nivel, care pare mult peste ceea ce mai înseamnă forţa politică şi militară a Rusiei şi mai ales, capacitatea ei de a proiecta eficient această forţă! Acţiunile militare ale Rusiei în Armenia şi ulterior în Ucraina sunt, mai mult decît orice, acţiuni tipice "războiului de încercare", menit să testeze capacitatea forţelor proprii de a executa cu succes misiuni cu grad ridicat de complexitate, cît şi voinţa şi capacitatea de răspuns militar a celor care se opun politic obiectivelor urmărite de Moscova, Statele Unite şi mai larg NATO! Siria a devenit noul perimetru "de încercare", pentru forţele militare ale Rusiei, dar şi pentru capacitatea politică a conducătorilor de la Kremlin de a gestiona în avantaj propriu situaţii deosebit de tensionate în raporturile cu NATO. Şi Statele Unite s-au implicat în Siria tot pe baza unui scenariu "de încercare" atît de rău construit încît seamănă cu un soi de nod gordian: să susţină forţele anti-stat islamic, să distrugă forţele lui Assad şi în plus să coaguleze o formulă politică viabilă pentru înlocuirea actualului lider de la Damasc. Evident, Rusia şi-a ales cîteva obiective simetric opuse: sprijinirea regimului Assad, întărirea forţelor care îl susţin şi distrugerea celor care au luptat pînă acum împotriva sa, pe motiv că nu pot fi decît cele ale "statului islamic". Incidentul ruso-turc este cu atît mai semnificativ, în acest scenariu al "războiului de încercare", cu cît precauţiunile necesare pentru a evita o confruntare directă ruso-americană sunt vitale. Angrenarea unui stat de importanţa şi semnificaţia geopolitică a Turciei nu este deloc un fel de "second best choice", ci "best choice" pur şi simplu. Lăsată singură cu Turcia, Rusia are toate şansele să se impună; în eventualitatea ivirii de complicaţii, prin reacţia rapidă a aliaţilor din NATO în sprijinul Turiciei, a Statelor Unite în principal, este timp şi loc de manevră pentru retragerea de pe traiectoria de confruntare directă şi pentru testarea altor scenarii! Teoriile şi deschiderile politice sugerate de lucrările lui Herman Kahn (On Thermonuclear War, Princeton Univ. Press, 1960), într-una din perioadele tensionate ale războiului rece, au devenit astăzi chei pentru înţelegerea şi dezvoltarea teoriilor mai moderne privind conflictele şi războaiele de "încercare".

Ne place sau nu ne place, von Clausewitz avea dreptate, pentru mintea unora, în ciuda tuturor pericolelor, războiul rămîne un joc. Unul cu atît mai "captivant", cu cît a fost complet reintegrat în sistemul, încă şi mai complex, al Politicii Mari.