Joan cea Roşie

Am un obicei. După ce mă uit la un film despre un personaj sau despre un eveniment istoric verific, în cărţi sau pe Internet, care este situaţia. Nu de alta, dar muţi realizatori de filme îşi iau libertăţi artistice cu subiectul pe care îl tratează. Ori au o agendă politică. Mai bine mă informez singur. Aşa se face că după ce am văzut, zilele trecute, un film britanic (Red Joan, 2018) inspirat de cazul Melitei Norwood, spioană sovietică, m-am dus să aflu care este situaţia.

Filmul alternează două planuri. Interpretată de Judi Dench, Melita Norwood (numită Joan Stanley în film, din raţiuni neclare) este înfăţişată mai întâi ca o bunică inofensivă, sus-pectată de spionaj. Interpretată de Sophie Cookson, ea apare ca o secretară tânără şi idealistă care este atrasă cumva să sustragă documente în beneficiul URSS. Fiind un film realizat de BBC, mă aşteptam să văd o doză de "corectitudine politică". Dar ce a urmat, m-a lăsat fără grai...

În film, Joan este o englezoaică super-deşteaptă, care vine la Cambridge să studieze fizică. În viaţa reală, Melita Sirnis (născută dintr-un tată leton), a studiat latină şi logică la un colegiu din Southampton. Doar pentru un an, după care a renunţat la facultate. Realizatorii filmului nu s-au încurcat însă cu asemenea detalii în urmărirea unei agende feministe.

Însă o scenă merită amintită pentru a înţelege gradul de neruşinare la care s-a ajuns. Joan discută cu nişte specialişti în fizică despre ideea unei bombe atomice. La un moment dat, savanţii bărbaţii ajung la un impas. Cum să separi izotopii de uraniu? Nici unul nu ştie. Noroc cu tânăra Joan, care propune ideea centrifugării. Bărbaţii, evident, declară că este o idee bună şi i-o fură. Inutil să mai precizez, totul este o făcătură. Separarea izotopilor de uraniu prin centrifugare a fost realizată de fizicianul american Jesse W. Beams, în 1936.

Legăturile cu mişcarea comunistă şi cu reţelele de influenţă şi spionaj ale Kremlinului sunt prezentate în film ca întâmplătoare, rezultatul unor afaceri amoroase petrecute prin sălile de cinema. În realitate, Melita a fost căsătorită cu Hilary Nussbaum, un comunist înrăit, care şi-a schimbat numele în Norwood. Ea a făcut parte din Partidul Comunist din Marea Britanie. A fost recrutată de NKVD ca spion, iar în 1958 Moscova i-a acordat, în secret, ordinul Drapelul Roşu pentru merite deosebite.

Din film nu prea se înţelege ce rău a făcut Joan. Secretara super-inteligentă fotografiază câteva documente despre bomba atomică şi le transmite sovieticilor. De fapt, Melita Norwood a spionat până la pensie, patruzeci de ani, în favoarea URSS. Răul făcut de ea este incalculabil. Ea a fost, probabil, cel mai important agent al KGB-ului în Marea Britanie, mai important decât celebrul Kim Philby.

Ultragiul suprem apare când Joan este întrebată de ce a spionat pentru sovietici. Ea răspunde cu un singur cuvânt: "Hiroshima". Un fel de porumbel al păcii, aşadar. La finalul filmului este înfăţişată negând, cu curaj, că este o trădătoare. Se gândea doar la binele omenirii. Problema este că Melisa Norwood (Agentul "Hola", pentru serviciile secrete ale Moscovei) a început să spioneze încă din 1937. A ţinut-o tot aşa şi după ce URSS a testat bomba atomică, în 1949. Era o comunistă fanatică. Nu şi-a regretat niciodată faptele. Scopul său era ca sovieticii să aibă un avans în tehnologia militară asupra lumii occidentale.

Care este morala aici, într-un film atât de imoral?

Punctul 1: Nici o minciună nu este prea gogonată pentru un activist de Stânga. Socialismul s-a clădit pe un Everest de minciuni. Marxiştii au circulat mitul conspiraţiei marilor capitalişti împotriva proletariatului. Naţional-socialiştii au susţinut că "iudeo-masoneria" este vinovată de degenerarea rasei germane. Filmul "Joana cea Roşie" sare într-atât peste cal încât chiar şi The Guardian, principalul ziar al Stângii britanice, îl califică drept "soporific". Un termen mai potrivit ar fi "scandalos". Nu ştiu să fi văzut un film occidental despre Războiul Rece la fel de deviant ca acesta. London Review of Books a declarat filmul "atât de departe de adevăr încât este un non-sens".

Punctul 2. Mass-media este astăzi în ghearele unor oligarhi de Stânga, care au transformat-o într-o tribună. De la CNN, New York Times şi Facebook, până la producţiile de la Hollywood, peste tot este aceeaşi linie. Capitalismul este rău, socialismul (deghizat, de regulă, într-o formă sau alta de "progresism") este bun. Se petrece ceva foarte interesant. Înainte, social-democraţia şi trade-unionismul erau, de regulă, tabere în care se regăsea clasa muncitoare (o parte a ei, de fapt). Acum, o parte dintre marii bogătaşi aparţin Stângii: Zuckerberg, Soros, Bloomberg.

Punctul 3. Am şi veşti bune. Aici, în România, nu suntem în pericol. Guvernul socialist a pus actorii pe butuci. După ultimele tăieri de buget şi după concedierile de la Teatrul Naţional, aceştia au ieşit în stradă. Dacă se închid teatrele, mai rămâ-ne ca PSD să asigure circul.