Jocul găinii

Nici nu a început bine circul şi ne-am plictisit deja. Avem senzaţia că am mai văzut spectacolul acesta. S-au schimbat câţiva actori. Decorul este exact acelaşi. La Cotroceni şi prin vilele de protocol au loc "negocieri" pentru formarea Guvernului. Doar că nimeni nu pare să negocieze nimic. Se aruncă nume "pe surse" şi se ameninţă reciproc. Nu s-au înţeles nici măcar cine să fie Primul-ministru.

Nu arată bine. Faceţi un calcul rapid. Actuala "coaliţie" (este mult spus, pentru că nu au nici o înţelegere parafată) are o majoritate de doar 11 voturi. Cu alte cuvinte, nu poate trece o lege dacă se supără câţiva senatori sau deputaţi şi ies pe coridor să bea o cafea.

Mai este ceva. De când există Parlament, după 1989, lucrurile se petrec după un tipar. La începutul unui ciclu de patru ani un partid strânge în jurul său aliaţi pentru a forma un guvern. Primele luni, de bine sau de rău, aranjamentul funcţionează. Mai ales că, treptat, se adaugă şi traseişti de la celelalte partide. După aceea însă, coaliţia începe să piardă membri. După doi ani, maxim, începe scandalul. Ultimii doi ani asistăm la un fel de trântă în noroi. Se plătesc poliţe. Opoziţia începe să se târguiască pentru fiecare vot. Guvernul ajunge minoritar.

Ideea este că dacă vrei să faci ceva, faci în primii doi ani, pentru că altfel nu ai cu cine. Dar pentru asta îţi trebuie o majoritate solidă. Problema, în acest caz, este că PNL şi USR s-au legat la cap cu UDMR, care a fost principala coadă de topor a PSD, din anii 1990 încoace.

Este cale de întors? Nu cred. Cam 10 la sută din mandatele din Parlament au ajuns la o grupare numită AUR. Mă îndoiesc profund că cineva se va lega la cap cu ea. (Deşi, trebuie spus, PSD este capabil să încerce acest salt mortal fără plasă de protecţie). AUR este o formaţiune radioactivă. Nici nu a ajuns bine în Parlament şi din direcţia AUR se fac auzite laude aduse lui... Corneliu Zelea Codreanu.

Ultima strigare: un acord politic "anti-traseism", la propunerea UDMR. Sunt convins că se vor găsi destui naivi care să salute propunerea. Însă ideea este perfect neconstituţională, pentru că mandatul imperativ este interzis de Constituţie. Şi nici nu ar avea cum să nu îl interzică. Într-o democraţie, un deputat votează cum vrea el. Şi se alătură la ce grup parlamentar doreşte. Nu ai cum să îi iei mandatul înapoi. Dacă s-ar putea face asta, la comanda şefului de partid, cu ce s-ar mai deosebi un parlament de un congres al Partidului Comunist Chinez?

Marja de manevră a actorilor politici este extrem de redusă. Iată de ce sunt surprins să constat că aceştia au adoptat o strategie de mare risc. În teoria jocurilor are un nume: jocul găinii (chicken).

Cititorii cunosc acest joc, desigur, din filmul Rebel fără cauză (1955), cu James Dean. Doi tineri gonesc în viteză cu maşina către o faleză. (În alte versiuni ale jocului, cele două maşini vin direct una spre cealaltă). Câştigă cine abandonează ultimul cursa spre anihilare. Cel căruia i se face frică primul (chicken) este, din principiu, pierzător.

Aşa se vede acum situaţia de la discuţiile dintre PNL şi USR. Ambele partide au cerinţe fixe, maximale şi non-negociabile. Şi aşteaptă ca pe celălalt să îl lase nervii atunci când se apropie de perspectiva trântirii Guvernului în Parlament.

Care ar fi strategia raţională, în acest caz? Raţional ar fi ca partidele să nu intre în această horă. Nu de alta, dar dacă va exista un câştigător, preţul plătit de sistemul de partide va fi prea mare. Actorii politici vor învăţa că şantajul aduce beneficii. (Dacă mă gândesc bine, ei deja ştiu asta). Este posibil chiar să se recurgă la aranjamente ad-doc pentru a sparge blocajul. Deja se vorbeşte despre o guvernare PNL susţinută de o majoritate parlamentară adunată în jurul PSD. (Adică exact ce am avut până acum).

Mai interesant, acum, este să vedem de ce anume partidele din România procedează în maniera unor adolescenţi disfuncţionali. În treizeci de ani de "democraţie originală", acestea nu au învăţat o cultură a dialogului. Dimpotrivă, pentru partidele politice miza este mai degrabă a demarcării unui teritoriu asupra căruia au dispoziţie absolută, de unde urmează să extragă toate beneficiile posibile. Pe acest teritoriu, format din instituţiile publice care îi revin conform "algoritmului", nici un rival nu este tolerat. Aşa că primul instinct este să mârâie la el până ce acesta se retrage cu coada între picioare.

Într-o democraţie veritabilă, există ceva numit "accountability". Se traduce din engleză, de regulă, ca "responsabilitate", dar sensul este puţin diferit. Înseamnă că "dai seamă" într-o bună zi.

Asta poate merge în Occident, unde partidele îşi fac calcule raţionale. Însă la noi, partidele merg "la rupere". Abia aşteaptă să îşi umilească partenerii. Sau să manevreze în jurul lor făcând înţelegeri "pe sub masă" cu presupuşii adversari. Pentru ele, asta înseamnă politica. Certitudinea că nu ai de dat socoteală nimănui. Nici partenerilor de guvernare şi nici alegătorilor.