La 30 de ani de la lovitura din decembrie '89, victoria Moscovei este deplină (II)

• "Teroriştii" au acţionat în grupe de câte trei

Din data de 21, de la ora zece dimineaţa ieşisem pe străzi, împreună cu câţiva prieteni - Pascal Ilie Virgil, autorul unor imagini extraordinare din aceea perioadă - şi trecusem prin tot ce se putea trece, reuşind să scap aproximativ întreg. Mă pierdusem de prieteni, dar îmi făcusem amiciţii de conjunc­tură.

Unul dintre aceştia era cascador pe la Buftea, pe unde lucrasem şi eu o perioadă. Din momentul în care izbucniseră focurile de armă în zona centrului participasem împreună la aşa zise acţiuni de scotocire a presupuselor punc­te de tragere.

Tocmai coborâsem din hotelul Union, unde executasem o astfel de acţiune, fără rezultate concrete, la puţin timp după ce se anunţase la TVR prinderea lui Nicu Ceauşescu.

Mă aflam pe trotuarul de vizavi de blocul Romarta, pe partea cu barul Atlantic, când, împreună cu cascadorul, am zărit un grup de trei persoane pe acoperişul blocului. Unul dintre cei trei agita un mare steag găurit strigând ceva neinteligibil, la care comentariul oamenilor din jur a fost că teroriştii se predau sau cam aşa ceva.

Am apucat să văd cum unul dintre cei trei, îmbrăcat cu un fel de combinezon kaki ca al tanchiştilor sau al paraşutiştilor, a îngenuncheat brusc pe marginea terasei începând să tragă rar, la "foc cu foc", în direcţia noastră, a celor de jos.

Unii au luat-o la goană ţipând, alţii s-au trântit la pământ ori s-au pitit care unde a putut.

Tipul de pe acoperiş trăgea cu un PSL (puşca semi-automată cu lunetă), fără să se grăbească, şi fără să aibă o ţintă anume. Chiar lângă mine, cascadorul, care a rămas în picioare, vociferând, a fost atins în pulpă. Glontele i-a şters piciorul aşa că rana nu era gravă.

Am luat-o la goană către bloc împreună cu tânărul rănit, am "cules" vreo câţiva soldaţi care se pitiseră în scara blocului şi am urcat în mare viteză, pe scări, până pe acoperişul blocului.

Cei trei dispăruseră, dar le-am găsit steagul, pe care-l abandonaseră, şi am găsit amplasamentul de tragere, situat chiar deasupra troliului liftului, un loc strategic de unde se vedea ca-n palmă atât jos în Piaţă, cât şi pe acoperişul Comitetului Central.

Se pare că unul dintre "terorişti" era rănit la gambă, deoarece am găsit o urmă de sânge, pe care am urmărit-o pe alte scări interioare, până la etajul cinci, unde am pierdut-o.

Soldaţii au început să spargă la întâmplare uşile de pe palier, în speranţa de a găsi refugiul trăgătorilor de pe acoperiş. Eu împreună cu încă trei soldaţi şi cu tânărul cascador rănit la picior am coborât pe scări înapoi.

• Blocul Romarta, din faţa CC-ului, servea ca bază logistică a diversiunii

La etajul doi a izbucnit deodată în faţa noastră o rafală, am dat înapoi, şi am văzut ţâşnind dintr-un apartament trei oameni, traversând dinspre stânga spre dreapta coridorul tăiat de scara pe care coborâm noi. Primul impuls a fost să fugim după ei, dar l-am oprit pe sergentul din faţa mea exact înainte de a se aventura la capătul coridorului întunecat. Din întuneric au izbucnit focuri de armă.

Spaţiul fiind mic, bubuiturile se auzeau infernal. Sergentul căra după el o puşcă mitralieră cu intenţia de a-şi fixa un punct de foc din mijlocul coridorului.

L-am convins că nu suntem pe câmp, la instrucţia tragerii, drept care grupul nostru s-a instalat în holul apartamentului părăsit de cei trei terorişti.

Eram doi civili şi trei soldaţi dintre care doar unul, sergentul, era "baştan" cu instrucţia completă. Restul erau "pufareţi", care abia-abia reuşeau să bage gloanţele în încărcătoare.

Situaţia se prezenta astfel: Noi, în apartamentul "teroriştilor", cei trei, de care ne despărţea un coridor lung de cinci-şase metri, ei fiind adăpostiţi pe un culoar care traversa blocul dintr-o parte în alta.

La mijloc se afla scara interioară a blocului, inaccesibilă şi pentru noi şi pentru ei. Deasupra noastră, la etajul superior, se afla o grupă sau un pluton de soldaţi însoţiţi de un locotenent major, care nu apucaseră să coboare pe scară după noi.

Dedesubt, la etajul inferior, era plin de soldaţi. Blocul era practic complet înconjurat de efective numeroase de soldaţi. Cel puţin trei TAB-uri aveau aţintite mitralierele către bloc. Mie mi se părea că nu există nici o cale de ieşire pentru cei trei "terorişti" cu care aveam să intrăm curând într-un dialog încins.

• Fortăreaţa cu reţea subterană de tunele

Partea de bloc în care ne aflam avea două curţi interioare mari, trei scări principale şi vreo două secundare şi două sau trei lifturi. Sub bloc se afla un adăpost ALA.

Subsolurile sunt pe trei nivele diferite. Blocul Romarta este compus din două clădiri lipite una de alta, una de nouă etaje şi cealaltă de şapte. Legătura dintre ele se poate face pe acoperiş, dar şi prin subsoluri. În clădirea care avea ferestre spre Piaţa Palatului, cea de şapte etaje, se aflau birouri şi la subsol un gigantic garaj.

Adăpostul ALA se afla sub partea de clădire de nouă etaje, unde erau apartamente de locuit şi camere conspirative. Ulterior, am găsit în acest bloc chiar şi o cameră cu fund dublu, care avea mascată, prin construcţie, o încăpere de vreo trei-patru metri cubi, care putea fi accesată printr-o trapă din podea.

La subsolul cel mai de jos al clădirii cu garaj, cea de şapte etaje, am găsit un grup de celule şi un mic crematoriu.

Întreaga construcţie ce străjuieşte Piaţa Palatului era o adevărată fortăreaţă, cu ieşiri multiple, cu scări interioare şi pasarele de trecere de la o curte interioară la alta.

Podul acoperişului era o ascunzătoare perfectă, iar unghiurile de tragere de pe acoperiş acopereau o parte însemnată din centrul oraşului. Poziţia blocului era dominantă faţă de toate clădirile din jur. Nişte canale de ventilaţie perforează blocul de sus până jos, la subsol, asigurând aerisirea apartamentelor.

• "Teroriştii" erau români get-beget

Fireşte, toate aceste detalii le-am aflat ulterior, mult după ce se terminase totul.

În seara de 22 decembrie nu ştiam de ce facilităţi dispun cei care-şi stabiliseră punctul fortificat în acest bloc. În apartamentul din care izbucniseră teroriştii am găsit mobila standard pe care o mai găsisem şi în alte apartamente din bloc.

Se vedea că nu era un apartament locuit.

Am găsit un aparat de radio sofisticat, destul de mare, dar portabil, o marcă japoneză cred, nouă casete audio care conţineau cursuri de învăţare rapidă a limbilor italiană şi franceză, unele frânturi de hârtie cu notaţii greu descifrabile, două hărţi mari şi o carte editată de Editura Enciclopedică despre Elveţia, plină de sublinieri fine şi adnotări.

În toată casa erau muşuroaie de mucuri de ţigări.

O parte din ferestrele apartamentului dădeau către clădirea CC-ului, celelalte dădeau către o curte interioară a blocului. Pe latura opusă a curţii interioare, la acelaşi nivel, prin ferestrele apartamentelor aflate pe acea parte, trăgeau către noi gurile de foc ale adversarilor noştri.

Sergentul înzestrat cu puşca mitralieră incomodă era un băiat înalt, încotoşmănat cu tot echipamentul de alarmă, cu cas­că şi cizme. Ionuţ îl chema şi făcea parte din Regimentul 30 Gardă (UM 01026 Bucureşti).

Şeful companiei dislocate în clădire era un tânăr căpitan (astăzi comandant al Regimentului 30 Garda "Mihai Viteazul" lt. col. Cristian Mirea). Sergentul Ionuţ era un băiat curajos, dotat cu o înţelepciune ţărănească, care a înţeles repede că instrucţia de front nu-i prea foloseşte în noile condiţii. Unul dintre soldaţii săi a cedat nervos.

A scos baioneta de la armă şi a început să sape o ambrazură într-un perete des­părţitor, pentru a-şi aranja un loc de tragere ferit. Până dimineaţă a reuşit să străpungă peretele de cărămidă.

Am luat arma lui, un pistol mitralieră, mi-am aranjat în jurul corpului vreo şase încărcătoare şi cum eram îmbrăcat uşor, cu adidaşi şi cu o geacă de piele de culoare închisă, am încercat în câteva rânduri, acoperit de sergent, să forţez o ieşire din punctul fix în care eram blocaţi, faţă în faţă cu "teroriştii" noştri, care trăgeau remarcabil.

Am purtat nişte discuţii a la Urmuz cu cei trei din faţa noastră.

Unul dintre ei, mai matur după voce, ne-a cerut pe un ton foarte grav şi sever să încetăm focul, deoarece şi ei sunt soldaţi ai Armatei române.

Ne-au zis că am încălcat jurământul militar, că suntem trădători şi că o să fim judecaţi de Curtea Marţială.

Noi le-am zis că din contră, ei sunt trădătorii Armatei că şi-au bătut joc de regulamentele militare şi au terfelit onoarea armatei trăgând asupra civililor neînarmaţi şi că trebuie să se predea dacă nu vor să fie sfâşiaţi în bucăţi de mulţime când vor rămâne fără muniţie.

Ei au cerut să vorbească cu un superior şi au pretins să ne constituim, eu şi sergentul, în ostatici. Au zis întâi că vor un TAB, după care au pretins un elicopter.

• Diversioniştii aveau o excelentă instrucţie militară

Parlamentările dintre noi erau întrerupte de lungi rafale menite să ne ţină la locurile noastre. Spaţiul în care ne puteam mişca mascat era extrem de redus. Interlocutorii de vizavi păreau mult mai relaxaţi decât noi, cunoşteau bine spaţiul.

Am desprins oglinda de la baie pe care am amplasat-o oblic în dreptul uşii, încercând să vedem în lungul coridorului fără să mai riscăm să scoatem capul. Unul dintre "băieţii răi" a ieşit din punctul său de tragere acoperită, a înaintat pe coridor, cu un cocktail Molotov în mână, şi-a aprins dintr-o singură mişcare un chibrit pe pantalon (training adidas) după care ne-a trântit o sticlă incendiară.

L-am văzut foarte bine în oglindă şi-mi amintesc senzaţia stranie de derulare în slow motion a mişcărilor sale.

Era tânăr, în jur de 20 de ani, înalt, îmbrăcat într-un soi de trening albastru. Ne-a incendiat holul şi până să tragem noi după el se şi adăpostise. Din cauza flăcărilor aerul devenise sufocant.

Nu mai vedeam nimic din cauza fumului înecăcios şi eram convins că va urma sfârşitul. Am scris un bileţel în care am trecut datele mele de buletin, şi în care explicam unde să fie anunţată familia după moarte, eveniment previzibil, în perspectiva mea de atunci. Mai târziu se pare că vreun locatar sau soldat a găsit bileţelul, l-a predat procuraturii, şi astfel am ajuns să fiu convocat la colonelul Samoilă Joarză, la Parchetul militar.

Locotenentul major de la etajul superior - fratele lui Leo Ciobanu, coleg cu soră-mea de liceu - a ameninţat că pune trotil peste nivelul la care se află ei şi că-i face zob pe toţi.

Părea foarte hotărât, aşa că a trebuit să mă strecor până deasupra, cu riscul de a fi ciuruit de soldaţii speriaţi de la nivelul superior, pentru a-l convinge să renunţe, ca să nu ne facă praf şi pe noi. Sergentul mi-a asigurat ieşirea trăgând rafale în lungul coridorului, iar eu am ieşit pe sub linia de foc târându-mă în sus pe scări. Bineînţeles, ca în cele mai tâmpite filme, arma mi s-a blocat exact la jumătatea drumului. AK-47 se decalibrează dacă este suprautilizată iar oţelul ţevii era roşu de cât trăsesem cu ea.

Gheara extractoare a cartuşului mi se înţepenise, şi mi-am rupt unghiile încercând disperat să o deblochez.

M-a salvat sergentul Ionuţ care s-a prins că sunt în dificultate şi le-a captat întreaga atenţie a "teroriştilor" trăgând rafale cu mitraliera lui din cadrul uşii. Am reuşit să repar puşcociul meu încins, dar la urcarea pe scări, la etajul superior, m-am trezit luat la ochi de o ceată de soldaţi cu ochii holbaţi de spaimă.

Am scăpat de ciuruială datorită răcnetelor unui ofiţer care i-a trezit din transă pe subordonaţi ordonându-le să nu tragă în mine, că-s "băiat bun". Era fratele lui Leo.

• "Băieţii răi" au dispărut fără urmă

L-am convins pe ofiţer că spaţiul este prea mic pentru utilizarea trotilului, plus că exista riscul ca să mai fie oameni în apartamentele din jur. A luat legătura cu militarii de jos din Piaţă, care trăgeau şi ei într-o veselie către ferestrele blocului, şi a aranjat să mi se facă un pachet care să conţină o conservă întreagă cu câteva sute de cartuşe şi trei grenade, pentru cazul că teroriştii încearcă să dea ei peste noi.

Am coborât înapoi la sergentul Ionuţ, am postat un soldat la uşa care dădea către terorişti şi împreună am ieşit la geamul apartamentului care dădea către Piaţă.

Am legat toate perdelele pe care le-am găsit, cap la cap cu o galerie, şi am pescuit de jos cartuşele şi grenadele. Cred că atunci mi-a fost cel mai frică, gândindu-mă câţi soldaţi mă au în cătare, civil cu geacă neagră, aplecat peste marginea ferestrei şi executând ceva dubios cu o galerie şi nişte perdele.

Singura mea garanţie era sergentul în uniformă şi cu casca pe cap, care mă ţinea de umeri ca să nu pic jos.

Un coleg, Marius Martinescu, de la grafică, aflat atunci în nişte boscheţi de vizavi de bloc, mi-a confirmat mai târziu că am avut dreptate. Soldaţii din preajma lui trepidau cu degetul pe trăgaci. Cu mare greutate i-a convins că eu sunt dintre "băieţii buni".

Gloanţele trase de la distanţă mică, de "teroriştii" cu care ne combăteam au găurit peretele din spatele nostru şi au străpuns ţevile de apă.

Ca atare am scăpat de teama incendiului, dar am zăcut până dimineaţă în apă până la glezne. Discuţiile cu teroriştii s-au rărit după ce unul dintre ei fusese rănit. Probabil ceilalţi doi îl îngrijeau. L-am auzit cum a răcnit după o rafală de-a noastră, şi mai apoi am găsit sânge mult în zona lor. Trăgeau sporadic, doar când încercam să ne mişcăm, probabil pentru a-şi economisi muniţia.

La sosirea zorilor, când s-a mai luminat destul pentru a ghici cât de cât pe unde călcam, la ordinul ofiţerilor de la etajul inferior s-a pătruns în toate forţele, cu grenade şi RPG-uri în teritoriul controlat anterior de "teroriştii" noştri.

După ce s-a împrăştiat fumul înţepător al atacului, am păşit în bezna unde ar fi trebuit să-i aflăm pe cei trei, fără a găsi nimic. Am găsit tuburi şi benzi de cartuşe trase, câteva seringi hipodermice utilizate, haine schimbate şi murdare de sânge. Se pare că băieţii răi se volatilizaseră. A rămas un mister până astăzi, pentru mine, soarta lor. Îmi pare rău şi azi că i-am ciuruit, aş fi vrut să-i prindem vii.

• "Teroriştii" nu au vrut să tragă asupra balconului CC

În dimineaţa de 23 decembrie m-am despărţit de sergentul Ionuţ pe care nu l-am mai revăzut niciodată, după ce am predat armamentul şi muniţia aflate asupra mea. Aventura trăită împreună m-a obsedat luni în şir.

Am revenit acolo.

Mi-au trebuit săptămâni să cunosc blocul respectiv în amănunţime şi să încerc să pricep pe unde s-ar fi putut evapora "teroriştii".

Am făcut schiţe, planuri, am făcut fotografii, am cercetat subsolurile, acoperişul, am luat probe de cartuşe trase de cei cu care "discutasem" în acea noapte de 22 spre 23.

Avuseseră o puşcă de precizie - PSL, o puşcă mitralieră, pistoale mitralieră AK-47 şi pistoale Makarov sau Steicikin de 9 milimetri.

Muniţia de 7.62 era marcată şi înseriată în anul de fabricaţie 1965, ceea ce înseamnă că provenea, mai mult ca sigur, din rezervele de muniţie ale Gărzilor patriotice - ăia aveau muniţie căcălău.

În toate unităţile militare evidenţa muniţiei este extrem de strictă ceea ce permite urmărirea utilizării acesteia. Nu la fel stăteau lucrurile cu muniţia şi armamantul Gărzilor patriotice. S-a evitat utilizarea muniţiei care putea fi urmărită.

Am studiat unghiurile de tragere şi am descoperit că "teroriştii" aveau posibilitatea să tragă asupra balconului CC-ului. De vreme ce nu au tras, rezultă, logic, că printre cei aflaţi în Balcon se afla cineva care trebuia ferit.

Am găsit la nivele diferite, apartamente unde erau depozitate mici bidonaşe metalice cu bezină şi sticle deja pregătite cu amestec de benzină cu detergent pentru saponificare.

Amestecul incendiar care rezultă este un fel de napalm, care arde mult mai puternic şi se stinge foarte foarte greu. Am mai găsit încă un apartament cu mobilă identică cu cea din apartamentul teroriştilor. Am pătruns în adăpostul ALA de la subsol, plin cu zeci de mii de dosare aşezate ordonat într-un labirint de rafturi, am cercetat gurile de ventilaţie, scările interioare.

• Traseul teroriştilor ducea la Viena şi în Elveţia

Toate datele strânse au folosit procuraturii militare, care deja, în februarie 1990, când m-a convocat colonelul Joarză, avea o cărămidă de declaraţii, peste 600, legate de cazul blocului Romarta. Colonelul Joarză m-a trimis cu căpitanul Slavoiu să facem reconstituirea aventurii din blocul Romarta. Materialele găsite în apartamentul teroriştilor le predasem încă de la începutul lunii ianuarie colonelului Duca, şef al CMJ sector 3, la care am fost îndrumat de către un prieten, acum în Japonia.

Cele două hărţi aveau următorul conţinut: prima, mai mare, de 50 pe 70 centimetri era o hartă a oraşului Viena, adnotată cu un creion foarte fin, iar cea de-a doua era o hartă rutieră pe care era însemnat traseul de la graniţa României cu Serbia, până în Austria.

Colonelul Duca mi-a spus, la o întâlnire ulterioară, că harta Vienei avea şi însemnări cu cerneală simpatică, vizibilă doar în spectrul ultraviolet, cu indici alfa numerici.

M-a rugat să nu pomenesc despre hartă şi în general despre discuţia cu el deoarece Marin Ceauşescu tocmai fusese găsit "sinucis" la Viena, în subsolul legaţiei.

Aparatul de radio pe care îl găsisem în apartamentul din blocul Romarta, cică era mai performant şi avea o gamă de frecvenţe mult mai amplă decât cele normale, civile.

Volumul cu Elveţia avea adnotări mai ales la pasajele care se refereau la landurile în care se vorbeşte italiană şi franceză. Mai erau accentuate acele paragrafe care se refereau la regimul bancar mai relaxat din anumite landuri ale confederaţiei helvetice.

Mai existau şi etichete ale unui dosar din care lipseau filele, dar pe care se aflau următoarele înscrieri:

"Inter-Sofex SĂ Zurich, Proforma-Rechnungen, Christen 2-32/101, ţel. 051/25 54 58 Telex 54776 Sofex Biella Rado Pat +318842". Facturile din apartamentul "teroriştilor" erau destinate unor firme din Elveţia care se ocupau cu investiţii de capital pe relaţia Germania şi Austria.

Mai mult de atât nu am reuşit să aflu, dar desigur Parchetul avea toate posibilităţile la dispoziţie pentru a afla legătura dintre cei care au tras în zona CC-ului, firmele din Elveţia, investiţiile din Austria, hărţile Vienei şi eventual "sinuciderea" lui Marin Ceauşescu, care se ocupă cu tranzacţii cu armament şi învârtea sume colosale, până să se spânzure, deprimat.

Am mai predat colonelului Duca şi un fragment de hârtie pe care se aflau următoarele note: "CE 545, CE 587, CE 588, sunt tematicile noi"; numerele de telefon: 13.65.65 şi 14.54.46 şi cuvintele: "of. Serv. 9.30"; un nume - "Marinescu Dragoş" şi interioarele "261" şi "551" însoţite de cuvântul "secţia".

Casetele audio cu cursurile intensive de italiană şi franceză nu ştiu pe mâna cui au ajuns.

• Militarii - groparii adevărului despre Revoluţie

Colonelul de la CMJ sector 3 m-a rugat să păstrez tăcerea asupra lucrurilor pe care i le-am predat şi asupra poveştii mele şi mi-a explicat că este pe cale de formare o nouă structură informativă, una patriotică, nu ca cea dinainte, unde ar fi bineveniţi băieţi simpatici şi capabili ca mine.

După ce am aflat că Voican era cel care se ocupă de treaba asta am abandonat orice contact. Celor de la Procuratură, când m-au chemat, le-am explicat că am promis să păstrez tăcerea asupra documentelor predate. S-au făcut foc şi pară, aşa că i-am pus să-l sune pe colonelul căruia îi predasem materialele şi să se înţeleagă între ei.

Probabil că s-au înţeles foarte bine deoarece în dosarele lui Voinea de la Parchet nu apar nici materialele predate colonelului Duca, nici hărţile, nici aparatura şi nimic pe tema Elveţia, Viena, Marin Ceauşescu.

Chiria apartamentului care servea ca bază "teroriştilor" era plătită de un anumit Vidraşcu Octavian, care trebuia să apară, logic şi în cartea de imobil.

Administratorul blocului a refuzat să-mi pună la dispoziţie cartea de imobil, pentru a fotocopia semnătura misteriosului Vidraşcu. Apartamentul respectiv, nr. 26 de la etajul 2, scară A a blocului din strada Academiei nr. 35-37, aparţinea, absolut cert, unei Instituţii.

Pentru cei de la procuratură militară era o joacă să afle cărei instituţii îi aparţinea apartamentul conspirativ cu mobilă standard. După cum tot o joacă era să des­copere ale cui erau telefoanele notate pe fragmentul de hârtie găsit în apartament.

Cazul blocului Romarta are o caracteristică aparte, faţă de alte cazuri în care s-a consemnat contactul direct cu grupele teroriste. Aici exista proba nemijlocită a legăturii dintre misterioşii terorişti şi instituţiile care deţineau spaţii conspirative care serveau drept baze tactice şi logistice teroriştilor.

Parchetul Militar a avut însă o cu totul altă misiune decât cea a aflării adevărului.

De numele generalului Joarză se leagă anchetele finalizate cu NUP în cazurile Berechet - Zaharia, Ţigareta II, Vila lui Măgureanu, Distrugătorul Mărăşeşti.

"Onorabilul" general Samoilă Joarză a fost numit de CSM, la cererea sa, pe o perioadă de trei ani începând cu septembrie 2007 pe funcţia de procuror militar şef birou al Compartimentului informaţii clasificate din cadrul Secţiei Parchetelor militare. "Compartimentul informaţiilor clasificate asigură evidenţa, prelucrarea, procesarea, păstrarea, manipularea, multiplicarea, transmiterea, distrugerea şi arhivarea informaţiilor clasificate pentru Secţia parchetelor militare".

Aşadar Joarză a avut timp berechet să se ocupe de ştergerea oricăror urme şi dis­trugerea probelor aflate în custodia sa personală.

De numele lui Voinea se leagă "spălarea" lui Ion Iliescu în dosarul morţilor de la Mineriada '90. Militarii au fost groparii adevărului despre evenimentele din 1989. La vreo zece ani de la acel 22 decembrie 1989, când viaţa mea şi a altora a trecut printr-o mare cumpănă şi cu voia lui Dumnezeu am scăpat relativ întreg, s-a întâmplat să mă aflu faţă în faţă cu Samoilă Joarză, ajuns atunci şef al Secţiei Parchetelor Militare.

L-am întrebat direct care mai este situaţia dosarului CC-ului şi al blocului Romarta.

A susţinut fără să clipească că domnia sa nu a avut de-a face niciodată cu dosarele din Decembrie 1989.

Dacă aş avea acces la fişetul de la Parchetul Militar unde a fost secretizat întregul Dosar, aş reuşi fără prea mare bătaie de cap să identific şi Instituţia şi chiar şi comandanţii care au activat misiunea de luptă din 21 - 22 decembrie 1989.

Rolul tuturor preşedinţilor României, care aveau, teoretic, puterea de a scoate Adevărul la lumina a fost tocmai mătrăşirea, ascunderea datelor, iar instrumentele au fost câţiva procurori mânjiţi... Samoilă Joarză, Mugurel Florescu, Dan Voinea.

Particularitatea contactului cu "teroriştii", în dosarul meu, era seria de date şi probe care conduceau direct la structura de comandă. Telefoane, înscrisuri, aparate de radio speciale, hărţi, instrucţiuni. Mie, ca civil, mi s-a refuzat accesul la restul datelor strânse.

Ştiu că numai dosarul meu, dosarul "Blocul Romarta", după numele clădirii din faţa CC-ului, adunase, în 1990, peste 900 de pagini.

În timp s-au făcut câteva mii. Îmi este mai mult decât evident că mijloacele Parchetului de investigare au dus la firul Comenduirii operaţiunii.

Cadrele procuraturii cu care am avut de-a face, în 1990, când a început ancheta şi m-au chemat prima oară la Parchetul Militar, au ajuns cu toţii generali cu multe stele. Alţii au crăpat.

Stelele generalilor au venit de la trei preşedinţi ai României care i-au recompensat pentru ascunderea adevărului.

Unul dintre aceştia, Dan Voinea, urmaşul lui Samoilă Joarză, lucrează şi acum pentru Vladimir Tismăneanu, şeful grupului de "prelucrare a istoriei", omul pus de Băsescu în fruntea unor Comisii şi instituţii care au avut ca obiectiv falsificarea istoriei recente a României.

Generalul Dan Voinea are o pensie de 300 de milioane de lei şi acum este avocat de 10.000 de euro pe caz şi recent a mai primit o sinecură de la Iohhanis, carpa Secu.

De câţiva ani tot reiau, povestea cu "teroriştii" cu speranţa că poate se sesizează Parchetul pentru a redeschide Dosarul mânărit şi mătrăşit de Joarză şi Voinea.

"Povestea" este istoria reală a unui segment de la care a plecat tot rahatul în care ne aflăm astăzi. Absolut toate partidele şi grupările relevante în plan politic, care şi-au adjudecat de peste 20 de ani Puterea, prin rotaţie, sunt conduse şi coordonate de membrii aceluiaşi grup, mai mult sau mai puţin conspirat.

Rădăcina sistemului stă bine înfiptă în "evenimentele din decembrie "89".

În analiza acelui interval se află cheia înţelegerii Sistemului actual de putere.

Firele poveştii din Blocul Romarta mai duc şi în alte direcţii. Documentele găsite de mine în garnizoana "teroriştilor" din Blocul Romarta făceau legătura cu Elveţia şi Viena. Două personaje interesante se aflau la vremea aceea în Elveţia şi în Viena.

În Viena se afla Marin Ceauşescu, "sinucis" la câteva zile după ce am găsit documentele respective pe care le-am predat Armatei. În Elveţia locuia şi Mark Rich, un personaj aparte, aflat în conexiune cu Marin Ceauşescu, dar mai ales cu oligarhii din Rusia.

• Marin Ceauşescu

Marin Ceauşescu locuia în Austria şi era şeful misiunii comerciale româneşti la Viena, dar adevăratul mânuitor al afacerilor se afla la Bucureşti. Fostul avocat al ambasadei Austriei la Bucureşti, avocatul C. Vişinescu, a murit de mult însă ştia foarte multe despre ţesătura de interese de la Viena.

Numele celui care-l coordona pe Marin Ceauşescu, de la Bucureşti, era Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, colonel de Securitate, care conducea întreprinderea de comerţ exterior Chimika, şi care la rândul ei avea o sucursală în cunoscuta întreprindere românească a Securităţii, I.C.E. Dunărea.

"Bebe" se pare că este cel care l-a recrutat pe fostul şef al SIE, încă de mic.

Acest Hugo Weinstein apărea în multe poziţii cheie, ca reprezentant al României: reprezentant al Camerei de Comerţ din România socialistă (mai precis al Oficiului de reprezentare şi comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al Uzinexportimport, ce deţinea monopolul exportului şi importului României în domeniul maşinilor de construcţii.

Weinstein a ajuns la închisoare la un moment dat, pentru o ispravă pe care regimul comunist nu i-a putut-o totuşi trece cu vederea.

Prin firma socialistă de stat Chimika, Hugo Weinstein a preluat 4.000 de tone de deşeuri toxice din Occident pe care le-a depozitat ilegal în oraşul Sulina, încasând în schimb 2 milioane de dolari în contul unei "sucursale" a Chimika, firma off-shore Internaţional Enterprise Kirnika Lichtenstein.

Din Delta Dunării reziduurile toxice au ajuns în Marea Neagră, dar catastrofa ecologică a fost descoperită şi denunţată public de către Greenpeace, în anul 1988.

În 1989 au fost arestate şase persoane vinovate în frunte cu Weinstein, acesta fiind chiar condamnat la 18 ani de închisoare. A fost eliberat după numai trei luni de arest, deoarece regimul Ceauşescu a fost răsturnat în acelaşi an.

Pozând în victima politică a fostului regim dictatorial, în 1990, pentru o vreme, "Bebe" s-a cazat la Hotel Flora din Bucureşti, apoi a dispărut din vizorul public, părăsind probabil România. Chiar din acel an însă, timp de doi-trei ani, România a fost invadată de substanţe toxice reziduale, introduse sub masca unor importuri de materiale chimice, pe modelul patentat deja de asociatul lui Bebe Weinstein, Stephan Lowy.

• Stephan Lowy

Stephan Lowy, magnat, stabilit din 1970 în Elveţia, era creierul afacerilor lui Mark Rich în România. Din anii '70 a demarat afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul la Londra. La mijlocul anilor '70 Stephan Lowy era creierul unei afaceri ilegale în care apar implicate firme româneşti de stat controlate de Securitate, era vorba de "Afacerea Lucona" (scufundarea unei "fabrici de uraniu" de provenienţă româ­nească, cu tot cu vasul ce o transporta, în vederea încasării unei uriaşe asigurări).

Lowy era născut la Lemberg, în Galiţia. Tatăl său a participat la celebra răscoală sionistă de la Varşovia. Tânărul Lowy, în 1948, se îmbarcă, traversează oceanul şi se stabileşte în Canada, la Montreal, unde îşi schimbă numele în Steven Low şi obţine cetăţenia canadiană.

Primii săi protectori au fost familia Singer şi Samuel Bronfman, regele whis­kiul-ui, care şi-a construit averea pe timpul prohibiţiei, prin transportul ilegal de alcool între Statele Unite şi Canada.

Ascensiunea lui Stephan Lowy la sfârşitul anilor '50 s-a datorat penetrării cercurilor politice înalte si colaborarii interesate atât cu C.I.A. cât şi cu K.G.B. .

• Mark Rich

Mark Rich, magnat escroc şi evazionist de talie mondială, legat de Clanul Clinton, anchetat de chiar Giulliani, procuror înainte de a deveni primar al New York-ulului pentru fraudarea bugetului S.U.A., urma să primească o pedeapsă de 300 de ani, dar a fost graţiat de Clinton cu trei ore înaintea de încheierea mandatului său prezidenţial.

Rich s-a stabilit în Elveţia de unde a coordonat bussinesuri la scară globală. Magnatul a fost implicat în istorii legate de petrol, dar obiectivul principal a fost aurul României. Asociatul său, Lowy avea o strânsă legătură cu dedesubturile afacerii Roşia Montana, în spatele firmei "canadiene" Gold Corporation se ascundeau alde Lowy şi Mark Rich. Acelaşi rol l-a avut "canadianul" Lowy şi în afacerea Lucona, băgându-i în faţă pe Erwin Egger şi Greta Fischer, ca oameni de paie, reprezentanţi ai firmei americane Zapata Corporation din Texas S.U.A., înfiinţată la începutul anilor '50 de către George Bush tatăl, în aceeaşi zi în care a vizionat filmul Viva Zapata. Atunci când George Bush a intrat în politică şi în Senatul S.U.A., el a trebuit, conform legilor americane, să "renunţe" la partea sa din Zapata, dar gestul a fost formal, firma - cu un capital anual de rulaj de 500 milioane de dolari - rămânând sub influenţa şi controlul său.

Interpusul lui Mark Rish a fost primul şef al Gold Corporation, taximetrist în Australia, condamnat pentru trafic de droguri, Frank Timiş. Frank Timiş Foundation, împreună cu firma Tender S.A., au sponsorizat în anul 2002 întâlnirea de la Snagov a serviciilor secrete din ţările NATO şi candidate - vezi Tender, preferatul lui Coldea.

Rich a fost şef de Reţea, cu o arie mult mai vastă decât România, dar agenţii săi încă activează...

Iar povestea din noaptea în care viaţa mea trebuia să se sfârşească se încheie ca orice poveste cu formula clasică şi-am încălecat pe-o şea şi pa pa pa...