La foc automat

Recent, în Serbia au avut loc două tragedii, una după alta. Pe 3 Mai, un dezaxat de 13 ani a venit la şcoală cu mitraliera. Avea planul pus pe hârtie de o lună de zile. Stabilise exact numele celor pe care dorea să îi ucidă (majoritatea erau copii) şi cum anume urma să facă asta. A lăsat în urmă 9 morţi. Pentru că nu are 14 ani, vârsta minimă a responsabilităţii legale în ţara respectivă, s-ar putea să îl vedem înapoi pe stradă în curând.

Apoi pe 4 Mai, un alt dezaxat, acesta de 21 de ani, s-a certat cu nişte cetăţeni. A pus şi el mâna pe arma automată şi a tras. A trimis pe lumea cealaltă 8 oameni. Probabil e ceva în apă acolo, pentru că tot în zona respectivă a avut loc, în 2013, cel mai grav act de acest gen din istoria Serbiei, când un alt agitat a ucis 13 oameni înainte să îşi tragă un glonţ în cap.

Nici nu au plecat bine ambulanţele de la scena crimei şi politicienii au început să debiteze obişnuitele absurdităţi, la foc automat. Primul pe listă, chiar preşedintele Serbiei, autoritarul rusofil Alexandar Vucici. După el, al doilea atentat a fost un "act de terorism". Probabil pentru a vinde în continuare iluzia că autorităţile protejează populaţia de un mare şi iminent rău. În realitate atentatorul era un tânăr infractor local. Mai pe româneşte, un derbedeu de cartier, din genul acelora toleraţi pe străzile noastre de Poliţia Română. Un lăudăros care punea pe reţele sociale poze cu maşinile pe care le conducea cu viteză, în dispreţul legii.

Acelaşi Vucici a promis că va înăspri legislaţia cu privire la arme. Ce l-a împiedicat să o facă până acum? I-a ţinut cineva de mână, pe el şi pe tovarăşii săi ultra-naţionalişti? Problema nu e de fapt în "legislaţie" în general, cât în posibilitatea ca cineva să deţină o puşcă de asalt militar.

Dar Vucici şi ai săi au preferat să ignore această problemă precisă. Mai mult, guvernele de la Belgrad au cultivat o retorică extremă, glorificând violenţa şi anarhia. În fond, Primul Război Mondial a început după ce un grup terorist finanţat de serviciile secrete sârbeşti l-a asasinat, la Sarajevo, pe prinţul moştenitor al tronului austro-ungar.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, aceeaşi poveste. Sârbii au fost invitaţi să se identifice cu bandele violente de partizani ale celui care a devenit despotul ţării, Iosip Broz Tito. Iar în timpul războiului din Balcani, autorităţile au tolerat miliţii private vinovate de abuzuri înspăimântătoare.

Este notabil şi ce nu s-a mai spus. Aceste mass-shootings nu se petrec doar în Statele Unite, cum crede Stânga. Are şi Europa de ele parte. Doar în primele luni ale anului, 3 oameni au murit în Portugalia, împuşcaţi de un pensionar. În alte trei incidente, în Anglia, Germania şi Portugalia, au fost numeroşi răniţi.

Trecută sub tăcere este şi altă chestiune. În Europa, la fel ca în alte zone ale lumii, nu armele de foc sunt principala problemă, ci armele albe. Rata omorurilor cu cuţitul, în România, este 0,76 la 100.000 de locuitori. Mai rău decât în Liberia (0,73). În Belgia (0,36) ai mai multe şanse să mori de cuţit decât în Yemen (0,34). În Serbia (0,48), la fel ca în Sierra Leone...

Fundamentală însă, în cazul este capacitatea statului de a băga capul în nisip. Masacrele din Serbia, precum multe altele, nu au fost comise cu linguri luate din sertar, din bucătărie. Au fost comise cu puşti de asalt AK-47, de concepţie sovietică. Statul comunist sovietic a inventat, a fabricat şi a umplut lumea cu această unealtă a Diavolului, care probabil a trimis în groapă mai mulţi oameni, în ultimul secol, decât orice altă armă.

Se spune că ce începe rău, se termină şi mai rău. Automatul AK-47 îşi are originea într-o armă germană, Sturmgewehr 44. Cunoscută şi drept MP43, ea îi speriase pe sovietici prin eficienţa sa. Combina ţeava lungă a unei puşti cu cadenţa de foc a unui pistol-mitralieră. Era o armă revoluţionară. Sovieticii au şterpelit ideea şi l-au scos în faţă pe un anume Mihail Kalaşnikov să pozeze drept inventator.

Dacă AK-47 ar fi rămas, aşa cum era normal, doar în arsenalul Armatei Roşii, încă nu ar fi fost o tragedie. Necazul este că URSS-ul a început să exporte arma în stânga şi în dreapta. Mai întâi au permis "ţărilor frăţeşti" să o copieze. După care au trimis-o "mişcărilor de eliberare naţională". A fost o chestiune de timp până ce AK-47 a ajuns şi în mâna teroriştilor şi a mafiilor din toată lumea.

Problematică era şi concepţia de bază a armei. Armele occidentale sunt precise, dar sensibile. Kalaşnikov însă a transformat Sturmgewehr-ul într-o colecţie de piese ştanţate, ieftine. Rezistă excelent la noroi sau praf, dar precizia este catastrofală. Altfel spus, tragi unde nimereşti şi Dumnezeu cu mila!

Corect ar fi fost ca Rusia (dacă tot se laudă că este "stat succesor" al URSS) şi alte state producătoare de AK-47 precum Serbia să îşi recunoască responsabilitatea în transformarea parcurilor, a şcolilor şi a restaurantelor în locuri unde poţi primi o rafală de AK-47. Până atunci, asistăm la acelaşi spectacol, pus în scenă urgent, de politicieni, după fiecare asemenea tragedie.