Lacrimi în Armenia

Se întâmplă din nou. Coloane lungi de refugiaţi. Mame cu copii de mână sau în braţe. Bătrâni care strâng într-o geantă puţinele lucruri care le-au mai rămas. Şi lacrimi, multe lacrimi. Un popor întreg este acum silit să îşi părăsească ţara.

Locul în care se petrece această tragedie este Nagorno-Karabah. După numele oficial, Republica Artsakh. Motivul? Despotul din Azerbaidjan, împins de la spate de tiranul de la Ankara, vrea să mai anexeze un teritoriu. Doar Putin să profite în zilele acestea de indiferenţa sau de impotenţa comunităţii internaţionale?

Să ne înţelegem. Nagorno-Karabah este un teritoriu armenesc. Este locuit de circa 150.000 de oameni, în marea lor majoritate armeni. Nagorno-Karabah fost pământ armean de la începutul istoriei scrise. Acolo s-a deschis, în secolul al V-lea, prima şcoală care a folosit alfabetul armenesc. În Evul Mediu avut principi locali, care guvernau sub suzeranitate arabă, persană sau turcă, într-un aranjament asemănător celor din Moldova sau Muntenia.

Problemele actuale îşi au originea în anii 1980, când conducerea aşa-zisei Republici Sovietice Socialiste Azerbaijan a introdus o politică de deznaţionalizare a armenilor din "enclava" Nagorno-Karabah. A rezultat un război (1988-1994) care a dus la un fel de aranjament provizoriu. Rusia şi-a băgat coada, ca de obicei, trimiţând "trupe de menţinere a păcii".

Lucrurile s-au menţinut în starea de "conflict îngheţat" (mai mult sau mai puţin), până când în Septembrie 2023 Azerbaidjanul a început o ofensivă militară masivă. Previzibil, forţele din Nagorno-Karabah nu aveau nici o şansă. Azerbaidjanul a declarat enclava "dizolvată" şi a promis protecţie armenilor care aleg să rămână. Ipocrizie, pentru că autorităţile de la Baku ştiau bine ce va urma. Armenii au început să fugă în masă.

O reacţie normală. În ultimii 30 de ani regimul de la Baku s-a angajat într-o vastă campanie de distrugere a patrimoniului cultural armean, comparată de ziarul The Guardian cu cele mai rele excese ale Statului Islamic din Siria, precum dinamitarea oraşului Palmyra. Cel mai mare cimitir armenesc din lume, cel de la Djulfa, a fost ras de pe suprafaţa pământului. Soldaţi înarmaţi cu ciocane de spart piatra au distrus lespezile funerare, dintre care unele datau din secolul al VI-lea, şi le-au aruncat în râul din apropiere. După care buldozerele au nivelat solul.

Armenii au mai fost vizitaţi de Rău în istoria lor. Între 1915 şi 1917 în jur de un milion de armeni au fost exterminaţi de către regimul turc. Grupul care a pus la cale această ticăloşie a fost Comitetul Uniunii şi Progresului, o facţiune a Tinerilor Turci, cei care au creat actuala Republică Turcia. Genocidul armenilor este şi astăzi negat de către Ankara. Imaginaţi-vă o lume în care guvernul de la Berlin ar pretinde că Germania nu are nimic de-a face cu Auschwitz şi veţi înţelege genul de mentalitate care îi animă şi astăzi pe guvernanţii din Turcia.

Şi de data asta tot Turcia este în spatele dezastrului din Nagorno-Karabah. De când este condusă de "famiglia" lui Erdogan, Turcia a dat cu piciorul lumii civilizate. Chiar zilele trecute, despotul a declarat că nu mai are rost să "aştepte la poarta Uniunii Europene" încă 40 de ani.

Adevărul este că Turciei i s-a promis, într-un act de iresponsabilitate politică sprijinit şi de regimul de la Bucureşti, accesul ca membru în Uniunea Europeană. Asta cu toate că democraţie şi stat de drept nu sunt de găsit în Turcia...

Turcia este şi în spatele ocupaţiei ilegale a părţii de Nord a Ciprului, în 1974, unde s-a proclamat un fel de Transnistrie aflată sub protecţia armatei turce. Doar Ankara a recunoscut auto-proclamata Republică a Ciprului de Nord. Iar în ultimii ani Ankara a ameninţat cu invazia insulele greceşti din apropierea coastelor sale.

În dorinţa bolnavă de a-şi extinde dominaţia, acum Ankara îl cultivă pe dictatorul din Azerbaidjan, un anume Ilham Alyev. Individul este fiul lui Haydar Alyev, general KGB şi fost dictator al aceleiaşi "republici". Nevasta lui, Merhiban Alyeva, este vice-preşedinte. Orice comentariu este de prisos.

O parte din vină pentru ce se întâmplă acum aparţine Rusiei lui Vladimir Putin. Timp de circa 30 de ani Rusia a fost unul dintre aliaţii Armeniei. Şi adevărul este că fără intervenţia Rusiei probabil Azerbaidjanul i-ar fi atacat cu mulţi ani în urmă pe armenii din Nagorno-Karabah. Dar Rusia a ajuns la fundul sacului, din punct de vedere militar. Când ajungi să scoţi din depozite tancuri din anii "60 ca să le trimiţi pe front în Ucraina, atunci capacitatea ta de descurajare este practic egală cu zero.

Armenia a ajuns şi ea la aceeaşi concluzie logică. Însă Vladimir Putin, orgolios, a profitat de ocazie ca să dea o lecţie Armeniei, să nu cumva măcar să se gândească să se orienteze către Uniunea Europeană şi Statele Unite. Trupele ruseşti s-au dat la o parte şi au permis azerilor să ocupe enclava. Împotriva tuturor angajamentelor de securitate semnate de Rusia cu Armenia. Desigur, despotul de la Kremlin, pe termen lung, a subminat prin această inacţiune chiar credibilitatea Rusiei. Dar asta nu e ceva care să îl intereseze pe termen lung.