Leacuri chinezeşti

Pe vremea când eram copil, apăruseră prin farmacii tot felul de leacuri chinezeşti. Bănuiesc că decizia de a le importa a fost luată de "Tovarăşul", care dorea astfel să se arate util "prietenului de la Răsărit", dictatorul criminal Mao Ţe Dun. Nici un medic serios nu ar fi prescris acele hapuri. Însă nouă, copiilor, ne plăceau. Multe erau nişte alifii care miroseau frumos, a mentă sau a camfor. Mai erau şi fiole şi pilule colorate. Dintre prafuri, era unul cu glucoză şi aromă de portocale din care îmi făceam un soi de limonadă.

Pentru regimul comunist din România, alifiile chinezeşti erau un fel de supapă de siguranţă. Spitalele erau atunci, ca şi acum, la pământ. Tratamentele veritabile nu erau accesibile decât nomenclaturii. Aşa că cetăţenii se frecau cu unsoare de şarpe şi înghiţeau pastile cu ginseng, sperând într-o minune.

Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi de când cu pandemia pornită din Wuhan. Lumea a regresat către o gândire magică, pre-modernă. Raţiunea a fost aruncată peste bord, înlocuită de spaime medievale.

Politicienii, cu deosebire, s-au grăbit să adopte ce tratamente băbeşti erau la îndemână. Oricum, mulţi dintre alegătorii lor nu sesizează diferenţa, aşa că de ce să nu încerce? Iar primul lucru pe care l-au văzut au fost imaginile cenzurate de televiziunea de la Pekin, cele în care era arătată lupta Partidului cu Covidul.

Aşa că, după luni de zile de inactivitate, au închis pe toată lumea în casă. Virusul chinezesc era însă în Europa din noiembrie. Medicii francezi din Colmar au luat radiografiile pacienţilor din lunile trecute şi au găsit semnele bolii care, pe atunci, au fost atribuite pneumoniei. Comuniştii chinezi ştiau însă cu ce au de-a face. În zonă avuseseră loc, cu câţiva ani în urmă, erupţii de SARS şi MERS, două virusuri înrudite. Aşa că au introdus măsuri poliţieneşti extreme. În acelaşi timp, propaganda de la Pekin cerea insistent ca graniţele Europei să rămână deschise.

După ce epidemia a ajuns în curtea lor, politicienii europeni s-au grăbit să adopte reţeta chinezească. China a reuşit - au spus ei - de ce să nu reuşim şi noi?

Problema este că nici acum nu ştim dacă RP Chineză a reuşit. Liderii Partidului Comunist Chinez refuză o anchetă internaţională. Presa străină a intrat în Wuhan doar în expediţii atent coregrafiate.

După ce a pretins că epidemia este sub control, mesajul propagandei de la Pekin s-a mutat apoi spre plăsmuirea unui inamic supranatural. Unele articole descriau o creatură cu ţepi din zahăr molecular, care ascund un vârf otrăvit. Ca şi cum alte virusuri ar fi semănat cu Claudia Schiffer...

De aici psihoza. "Trebuie să facem precum chinezii!". S-au închis şcolile. Au fost oprite avioanele. A fost introdusă cenzura. Miliţienii au scos bastonul. Măcar dacă ar fi funcţionat. În realitate, toate aceste măsuri au fost la fel de eficiente precum alifiile din cutiuţele colorate ale anilor '80.

Ni s-a explicat că diferenţa va fi făcută de calitatea sistemului public de sănătate. Evident, cum tezele Stângii etatiste au contaminat aproape întreg spectrul politic, nici un politician nu s-a gândit să şi testeze această aserţiune elucubrantă. Prin ce minune un sistem care în vremuri normale oricum nu funcţionează bine şi este ţinta multor nemulţumiri se va transforma, peste noapte, într-un Făt-Frumos al actului medical? În realitate, problema nu este că sunt prea puţine paturi în sistemul public. Ci că prea puţină lume vrea sau poate să recurgă la servicii medicale private, mult mai eficiente.

Ni s-a mai spus că nu avem speranţă, nu există tratament. Dar nici pentru gripă ori SIDA nu avem tratament şi totuşi nu îngropăm economia. Ni s-a spus că s-a descoperit, de către chinezi, că virusul este hiper-contagios. Se poate. Însă iată că în multe state unde există zero "distanţă socială" pandemia a încetinit. Ni s-a explicat că virusul va fi activ şi vara. Dar numărul infecţiilor continuă să scadă în emisfera nordică.

S-a gândit vreunul dintre geniile care ne păstoresc că "terapia chinezească" va avea un efect devastator asupra societăţilor europene? RP Chineză depinde de industrie. Europa are şi un sector de servicii important; aici, dacă închizi turismul şi restaurantele, distrugi economic regiuni întregi.

Măcar dacă ar fi fost cu adevărat necesar. Numeroase date arată însă că o variabilă importantă în propagarea infecţiei este mărimea centrelor urbane şi densitatea populaţiei. Este logic ca Londra (8 milioane de locuitori) să fie mai greu lovită decât Berlinul (4 milioane). Dar atunci de ce să închizi complet satele izolate sau oraşele mici?

Cu adevărat îngrijorătoare, în acest timp, a fost atitudinea autorităţilor. Şi în România, şi pe aiurea. Inspiraţi de colegii lor de la Pekin, au pozat în salvatorii omenirii. Multe ţări au ţinut la secret datele despre modelele folosite în luarea deciziilor. Au refuzat orice dialog, nu par să priceapă nimic din ce se întâmplă şi fac declaraţii fără sens. Vorba poporului, "parcă vorbesc chinezeşte"...