Lecţiile istoriei

Vrem nu vrem, istoria ne-a scris pentru luna decembrie o lecţie. Au trecut deja mai bine de trei decenii de atunci şi, în ciuda faptului că ne tot străduim să o învăţăm, să reţinem ceva din ea, asemenea unor înrăiţi corigenţi, an de an, picăm examenul "cu brio". Una dintre rădăcinile neajunsului stă, cred, în faptul că nu ne-am adunat, încă, să ne punem de acord asupra temelor şi a învăţăturilor lecţiei din Decembrie 1989. Care sunt învăţăturile pe care, cu toţii, suntem de acord că trebuie să le luăm în cîrcă şi să le purtăm fiecare cu sfinţenie în rucsacul excursiei noastre zilnice prin viaţă, fără să le resimţim ca pe nişte poveri, dimpotrivă, ca pe nişte surse de apă vie, binevenite în momentele de răscruce, cînd e nevoie să bagi mîna în sac, ca să-ţi împlineşti din ceea ce îţi lipseşte. Învăţătură, înţelepciune, speranţă, strădanie, încredere, credinţă în valorile şi virtuţile care susţin armătura de caracter, a unei persoane şi a unui popor, deopotrivă. Să mai facem, deci, o încercare! Despre ce este lecţia de istorie a lui decembrie 1989?

Despre tirani, tiranie şi popor, supunere şi nesupunere.

Tirania nu este un accident, ci mai degrabă o inevitabilă "boală profesională" a celor care ajung să decidă pentru popoare întregi. Unii fac formele grave ale bolii, alţii, care s-au vaccinat din timp, cultural desigur, şi au o rezistenţă naturală mai mare, fac doar formele uşoare, ori rămîn asimptomatici. Tentaţia tiraniei, însă, îi înconjoară şi îi ademeneşte pe toţi şi pe fiecare în parte, chiar şi în culturile democratice cele mai puternice. Cine crede că Trump şi manifestările lui aberante din ultimele săptămîni sunt un caz local de pierdere a simţului măsurii, de erodare a capacităţii de judecată, de orbire temporară şi "negare încăpăţînată" la confruntarea cu realitatea eşecului se înşală amarnic. "Spectacolul" cu accentele lui groteşti, însă, sunt dătătoare de seamă pentru cît de departe poate fi dus derapajul, chiar şi într-un context politic blindat de instituţii, tradiţii, legi şi prevederi constituţionale create anume pentru a împiedica rătăcirea pe asemenea trasee.

Într-o cultură politică şi socială îmbibată de autoritarism şi excesele sale, tirania nu este nici pe departe excepţia, ci regula politicii din România modernă. Tentaţia ca "pentru binele poporului", conducătorii noştri să treacă destul de repede peste şi să se avînte mult dincolo de regulile guvernării statornicite de constituţie şi legi, nu mai vorbim de legile naturale ale libertăţii şi drepturilor cetăţeneşti, a fost întotdeauna mai tare decît jurămintele cu mîna pe biblie sau angajamentele luate cu mîna pe Constituţie în faţa Parlamentului, a Poporului şi chiar a lui Dumnezeu. Opresiunea a fost, adesea, ridicată la rang de normă constitutivă a sistemului de guvernare, iar instituţiile instrumentalizării tiranice au ocupat punctul zero, centrul de greutate instituţional şi ideologic al regimurilor respective.

Tirania nu poate subzista, însă, dacă nu are drept complement un anumit grad de încurajare şi acceptare din partea supuşilor. O încurajarea care poate merge de la militantism politic, pînă la aşa zisul "neutralism" şi de aici pînă la resemnare, abdicare şi acceptare a silniciei ca normalitate a vieţii de zi cu zi. Dar, chiar şi pentru aceste fenomene ale decăderii există puncte critice de saturaţie. Într-un fel sau altul, ceauşismul din faza sa necrotic-neroniană a reuşit "performanţa" de a transforma, fără să îşi dea seama şi fără să înţeleagă fenomenul, resemnarea marii majorităţi a populaţiei într-un uriaş rezervor de revoltă, care avea nevoie doar de o scînteie pentru a exploda şi pulveriza regimul, aproape instantaneu.

În locul unei schimbări radicale, însă, tentaţiile şi excesele post-decembriste ale soluţiilor de tip autoritarist, cu accente tiranice, pe ici pe colo, ne-au însoţit aproape la fiecare pas, în mai toate domeniile. Tirania majorităţilor parlamentare, în locul balanţelor raţionale şi eficiente de control reciproc dintre principalele centre de putere în stat; tirania monopolurilor de presă şi controlul punctelor critice de media şi din reţelele sociale, în locul libertăţii şi a diversităţii de presă şi opinie; tirania condominionului justiţie-servicii, în locul independenţei justiţiei şi a controlului strict al instrumentelor de putere; tirania bunului plac al celor care deţinînd într-o formă sau alta puterea de decizie, de la Preşedintele României, la şefii unor instituţii ale puterii locale şi de aici în jos pînă la ultimul deţinător al unui statut oarecare de putere, cu singurul scop de a servi interese strict personale sau interesele unor clici şi alte structuri clientelare; tirania prostului gust susţinută masiv de instituţiile mediatice, în locul diversităţii producţiei culturale, susţinută de etaloane şi criterii consacrate ale valorii etc.

Despre curaj şi formele active ale rezistenţei faţă de abuzurile tiraniei.

Un domeniu în care societatea românească este structural deficitară şi aşa a rămas pînă în ziua de azi, deşi condiţiile s-au schimbat semnificativ în favoarea libertăţilor individuale şi colective. Poate cel mai trist aspect social este precaritatea instituţiilor care ar fi trebuit să constituie noua armătură de rezistenţă a societăţii civile. Atît cît au existat imediat după 1989, ele au fost repede capturate şi înregimentate politic, adică transformate în contrarul a ceea ce ar fi trebuit să rămînă vocaţia lor socială. În rest, au murit de "moarte naturală", prin închiderea accesului la formele alternative de susţinere şi finanţare, altele decît centrele de putere politică şi economică nou constituite. Rezistenţa faţă de noile forme ale abuzului de tip tiranic se manifestă doar în coordonate ale înregimentării politice, dar şi acolo palid şi lipsit aproape de orice eficienţă. Manifestările din acest cîmp sunt mai degrabă forme ale "reclamei politice" şi exerciţii de "PR politic", decît forme autentice ale unei rezistenţe solide, hotărîte faţă de abuzurile autoritariste ale puterii instituţionale de guvernare.

Despre sacrificiu personal şi forţa exemplului.

Lecţia de istorie a lui Decembrie 1989 conţine vîna sîngerie, tragică, a unui sacrificiu, a unei cruciade a copiilor şi inocenţilor. Mormintele lor stau mărturie, chiar dacă nu sunt deloc prea vocale. Şi nici băgate în seamă cine ştie ce de autorităţi, cu excepţia coroanelor oficiale depuse în cele cîteva zile dedicate ale lui Decembrie, 17-25. Rezultatul tragic este că în loc ca acest sacrificiu să constituie flacăra vie din care s-ar putea hrăni idealuri, valori şi atitudini fundamentale de viaţă pentru noile generaţii, el se profilează sumbru, doar ca istorie a unui trist şi nedrept eşec, personal şi colectiv.

Despre Libertate, Dreptate, Adevăr şi Justiţie.

Acest patrulater sacru ar fi trebuit să facă diferenţa cea mai bine marcată între ceea ce a fost istoria nostră înainte şi după decembrie 1989. De la lipsa cronică şi drastică a Libertăţii la Libertatea de a funda şi constitui un ciclu nou de viaţă politică pentru o naţiune modernă şi pentru statul său ar fi trebuit să fie diferenţa dintre tărîmul nopţii şi al zilei, dintre cel al morţii şi cel al vieţii. Libertatea pe care ne-am luat-o, după prescripţii se pare, a fost însă doar cu porţia. "Ne-am luat porţia de liberatate" scria pe zidurile Bucureştilor, vă mai amintiţi?!!! Libertatea trebuia să se exprime, constituţional şi legal prin libertăţi, nu încape îndoială. Faptul că tîrguiala pe libertăţi şi mai ales încălcarea lor abuzivă, la bunul plac al unor instituţii ale puterii, de la Servicii, la Justiţie şi de la autorităţile locale de guvernare, la însuşi Guvernul, Parlamentul şi Preşedintele României, au înlocuit, s-au substituit, pretind azi că reprezintă singurul conţinut accesibil al libertăţii noastre, este nu doar regretabil, ci pur şi simplu o gravă involuţie, deraiere de la lecţia fundamentală a lui Decembrie 1989. O involuţie, o degradare accelerată, o frauduloasă substituire care a avut loc după acelaşi calapod şi în celelalte domenii, dreptate, adevăr, justiţie. Punctele critice în care societatea de azi a atins deja un nivel de precaritate care pune în grav pericol subzistenţa şi aşa firavului contur al democraţiei nostre constituţionale.

O vorbă de duh spune că oamenii cu scaun la cap învaţă din greşelile proprii. Oamenii deştepţi, învaţă întîi din greşelile altora şi pe urmă din cele proprii. Oamenii înţelepţi, însă, nu au nevoie nici de experienţa altora, nici de a lor pentru a învăţa, pentru că au ajuns să asimileze, să integreze în sistemul orientării lor valoric-acţionale, conţinutul învăţăturilor sacre, adică arhetipurile Binelui, Frumosului şi Adevărului care, prin reuniune, conţin şi seminţele germinative ale Dreptăţii şi Justiţiei în sens larg, social, nu doar instituţional.

Din păcate, societăţile de azi, cea din România nu este cîtuşi de puţin o excepţie, nu sunt încă în măsură să integreze nici măcar bucla şi nivelul de învăţare ale omului cu scaun la cap. Adevărul trist este că nu învăţăm nimic din Istorie. Doar ne prefacem şi mimăm... de convenienţă.