Legile "Big Brother" - quo vadis?

De aproape doi ani, dezbaterea referitoare la proiectele de legi generic denumite "Big Brother" are marii ei absenţi şi continuă să patineze în spaţiul public fără o participare vizibilă din partea unor entităţi publice şi private care sunt însă direct implicate în activităţile vizate spre reglementare de proiectele în cauză.

Cel mai recent proiect de modificare a Legii nr. 506/2004, privind protecţia datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, este girat în prezent de preşedintele Klaus Iohannis şi a primit marţea trecută un aviz favorabil expeditiv în Comisia Juridică din Senat, unde nu a fost discutat, dar de unde a plecat, fără probleme, spre Camera Deputaţilor. Modul în care au procedat senatorii jurişti reflectă menţinerea dezbaterii la un nivel de suprafaţă şi este simptomatic pentru interesele divergente pe care le au părţile interesate, pentru felul în care această reglementare legislativă este dorită de unii şi nedorită de alţii.

Din partea statului, marii absenţi ai dezbaterii sunt Ministerul Public, cu excepţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi Ministerul Afacerilor Interne (MAI).

Contrar percepţiei larg răspândite, beneficiarul major al eventualei reglementări nu ar fi Serviciul Român de Informaţii, care, în mod eronat, s-a erijat în postura de promotor principal al respectivului pachet de legi, chiar cu preţul demisiei fostului director George Maior. În realitate, marii consumatori de date ce fac obiectul acestor proiecte legislative sunt Ministerul Public şi MAI. Activitatea conjugată a procurorilor şi poliţiştilor consumă un volum de date obţinute prin mijloace tehnice care este net superior, prin comparaţie statistică, cu cel necesar SRI, acesta din urmă fiind în mare măsură un prestator de servicii pentru celelalte două ministere. În plus, spre deosebire de SRI, a cărui sarcină esenţială este să producă informaţii şi se poate baza preponderent pe surse umane şi pe analiză de surse deschise, în mod fundamental Ministerul Public şi MAI trebuie să obţină probe, astfel că pentru ambele este vital să recurgă la interceptările de convorbiri telefonice şi de comunicaţii electronice ca mijloace de probă. În pofida acestei realităţi, MAI şi Ministerul Public au evitat să se afirme în dezbaterea publică drept susţinători vizibili ai legilor "Big Brother", preferând în mod voalat să rămână într-o zonă gri.

Din partea mediului privat, marii absenţi ai dezbaterii sunt furnizorii de telefonie mobilă şi de internet.

Câştigătoare imediate în situaţia actuală de vid legislativ sunt companiile furnizoare de telefonie mobilă şi de internet, acestea fiind, de facto, scutite de majoritatea costurilor operaţionale inerente punerii în aplicare a solicitărilor de date ce le erau remise de către instituţiile menţionate până în luna iulie 2014, când Curtea Constituţională a României a emis decizia nr. 440, prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale dispoziţiile Legii nr. 82/2012, privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice.

Concret, decizia CCR a anulat obligaţia legală ca furnizorii respectivi să reţină datele de identificare, de localizare şi de trafic aferente comunicaţiilor electronice, respectiv să le pună la dispoziţia organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. Ca precizare, defuncta Lege nr. 82/2012 nu oferea acces la conţinutul convorbirilor, ci exclusiv la elementele de caracterizare mai-sus menţionate, iar punerea la dispoziţie avea loc numai în baza unor solicitări specifice remise de autorităţi operatorilor privaţi, nu automat sau nediferenţiat. Comunicatul de presă dat ulterior de SRI a inclus aprecierea conform căreia decizia nr. 440 a avut drept consecinţă "reducerea drastică a capabilităţilor operaţionale ale instituţiilor statului".

Limbajul juridic al CCR şi exprimarea generică a SRI reflectă însă următoarea realitate: nemaiavând obligaţia de a reţine şi furniza date, operatorii de telefonie mobilă şi furnizorii de internet din România au realizat economii consistente, întrucât au fost eliberaţi brusc de costurile financiare pe care le implica existenţa Legii nr. 82/2012, respectiv crearea infrastructurii tehnice de stocare şi prelucrare a datelor şi cheltuielile cu resursa umană aferentă.

În prima parte a anului viitor, ar fi de aşteptat ca aceste companii să raporteze pentru anul 2015 rezultate financiare superioare celor din 2014. Practic, ele nu au de ce să fie interesate de reglementarea rapidă a acestei probleme, nici să participe consistent la dezbaterea publică. Unii astfel de operatori refuzau oricum să coopereze cu SRI, speculând faptul că anacronica, dar în vigoare, Lege nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, prevede obligaţia ca "organizaţiile din sectorul privat" să acorde "sprijinul necesar organelor cu atribuţii în domeniu", dar nu include nicio măsură de sancţionare legală a unui eventual refuz de colaborare din partea operatorului privat.

Spre deosebire de aceşti furnizori, pentru companiile autohtone şi străine de securitate cibernetică prezente pe piaţa din România este avantajos să aibă un parteneriat discret cu SRI sau FBI, astfel încât să-şi multiplice eficienţa de anticipare sau, după caz, de neutralizare a cazurilor de cybercrime cu care se confruntă clienţii pe care îi au în portofoliu.

Sub asaltul constant al DNA, mediul politic nu are o preocupare sporită pentru a reglementa clar şi temeinic interceptarea convorbirilor telefonice şi accesul la datele traficului de internet. De această dată, vocea societăţii civile, care cere, în mod absolut legitim, protejarea vieţii private a individului, se conjugă cu interesul unora dintre reprezentanţii clasei politice autohtone de a-şi folosi funcţiile publice pentru afaceri oneroase şi cu interesul firesc al companiilor din domeniu de a-şi majora profitul. Previzibil după eşecurile repetate de anul trecut, SRI a dat pe moment înapoi şi, probabil, a reuşit să împartă responsabilitatea problemei cu cel puţin o altă instituţie, vezi Administraţia Prezidenţială. Este greu de anticipat care va fi viitorul legilor "Big Brother", dar e lesne de văzut că dilema drept la intimitate versus securitate naţională constituie numai o parte a problemei, alături de care există contradicţii mult mai aprige, pe dimensiunea financiară, respectiv cea politică a situaţiei actuale.