Licitaţii fără număr

În ultima săptămână am avut parte de vânzări în toate cele 3 case de licitaţii cu activitate ritmică, planificabilă, serioasă. Datele acestor vânzări contează, cel puţin în ultimii buni ani, pentru conturarea stării şi informaţiei de la piaţa de artă, atâta cât este, sau mai exact ca să ştim cum stăm cu vânzarea de obiecte de artă şi de colecţie de la noi.

Ordinea intrării în scenă este cea invers cronologică, ultimul desfăşurat este primul discutat. Licitaţia Artmark de miercuri, ţinută parcă special ca să ne prindă cronica de vineri, a fost una dintre cele 4 anotimpice ale anului, după formula de fondare a casei. Când au început licitaţiile Artmark, în decembrie 2008, se propunea una pe anotimp, deci 4 pe an, cea de acum două zile fiind una de mărţişor grăbit, de primăvară. Adevărul este că licitaţia Artmark de primăvară a reuşit să se strecoare în singura zi deplin însorită între două reprize de iarnă ce nu vrea să plece, de "Babe pe româneşte", adică zilele cu meteo capricios de la începutul primăverii asemănate, încă din vechime, cu caracterul unor doamne în vârstă, şi asta după calendarul vechi, schimbat cam acum un secol, pentru recuperarea unei întârzieri de 2 săptămâni. Ulterior începutului, Artmark a organizat şi numeroase licitaţii tematice, adevărate evenimente culturale.

Alis, care şi-a ţinut vânzarea marţi, ca de obicei, este cea mai veche casă de licitaţii de artă în funcţiune de la noi. Vine din tulburii ani '90, dar formula nu s-a prea schimbat din lungile vremuri în care era singură pe piaţă. Ritmul este acelaşi - de o dată la două săptămâni, cu posibile scurtări la vreme de cadouri, de Crăciun şi la Paşte. La început nu lua pauză vara, dar de ceva timp o face. De asemenea, mult timp licitaţiile se ţineau duminica, la Teatrul de operetă, după o lungă perioadă de Cerc Militar Naţional. Ruperea de Teatrul Naţional, în reconstrucţie, a dus şi la reconsiderarea zilei de vânzări, care, după abila evitare a hiperaglomeratei zi de joi, s-a stabilizat marţea.

Joia s-a mutat, cu vânzarea, casa Goldart, o iniţiativă ce poate părea mică, dar cu un suflet uriaş. Iniţial, strădania familiei Ghilduş, în frunte cu excepţionalul manager al culturii Alexandru Ghilduş, se numea Monavissa şi era alternativa la singulara casă Alis de atunci, pe care intens am salutat-o. A adus multe premiere care ieşeau în evidenţă cu inerta concurentă: artişti contemporani, chiar şi în viaţă, în licitaţii, cot la cot cu clasicii lor profesori, autarhi ai licitaţiilor de artă de la noi, vânzări cu atmosferă distinsă şi destinsă, background prietenesc, evenimente culturale, ba chiar, incredibil, conferinţe de presă, dialog şi chiar premii pentru jurnalişti, unii chiar specializaţi în comerţul de artă. La un moment dat apele s-au separat în Monavissa, şi spiritul Ghilduş s-a întrupat în Goldart, unde aleargă exclusiv pe cont propriu, cu bucuriile şi chinurile de multe ori neştiute, dar cu efectul pe piaţă oferit de o casă demnă de încredere.

Să ne întoarcem la realizările de sub ciocanul de licitaţie, după ce am prezentat protagoniştii, sau introdus, cum se calchiază acum după engleză, aşa cum nu am mai făcut-o demult, cu amintiri sedimentate şi cronicizate, adică prinse în cronicile noastre săptămânale, de 16 anişori.

Atenţia absolută a şedinţei Artmark de primăvară a fost captată de o pictură de Grigorescu cu o poveste palpitantă, dublată de valoarea însăşi a ofertei. Şi nici nu este vorba de un car cu boi. Despre "Costumul verde de bal", numită, destul de inexact, şi "Colombină în verde", aflăm că nu a mai văzut lumina publică de trei sferturi de secol, mai exact din 1938, când a fost expusă la expoziţia centenarului Nicolae Grigorescu organizată de marele iubitor al artei Virgil Cioflec. Dar această pictură era deja într-o colecţie privată, nefiind prea expusă şi cunoscută. Gogu Iliescu, marele moşier buzoian era fericitul colecţionar posesor al "Colombinei", şi un privilegiat prieten al lui Grigorescu, în ultimii săi ani de viaţă. Pictura a rămas în familie, la fiul moşierului, politicianul legionar Eugen Iliescu-Cândeşti, căruia comuniştii i-au pregătit un loc şi moartea în celulă, la Gherla, în 1953, doar doi ani după moartea longevivului şi colecţionarului său tată. Numita pictură a fost dibuită undeva în Franţa şi se pare că a ajuns acolo în urma vânzării de către nora lui Gogu Iliescu, Madeleine, care a reuşit să părăsească România puţin înainte ca soţul său să fie arestat. Din uriaşa colecţie Gogu Iliescu a luat cu ea şi această pictură de Nicolae Grigorescu, vândută la licitaţia Artmark din Bucureşti cu 143 de mii de euro, estimarea afişată fiind 150-250 de mii de euro. Povestea picturii este impresionantă şi interesantă, mai ales că este probabilă, adică poate fi probată, şi a putut fi trasată cu detalii. Ar fi interesant de ştiut dacă a mai fost propusă în vreo vânzare, în Franţa sau oriunde în afara României. Asta ar da o oarecare greutate observaţiei că Grigorescu se vinde la preţuri mari doar în România, fapt ce nu ar schimba cumva datele percepţiei lui Nicolae Grigorescu, chit că s-ar dezvolta o discuţie consistentă. Până la urmă, nici preţul de adjudecare nu apare ca exagerat faţă de performanţele lui Nicolae Grigorescu, mai ales la Artmark. Tot ca detaliu ne întrebăm şi dacă subiectul celebru al lui Grigorescu, desigur, e vorba de carul cu boi, contează esenţial în cotele atinse de pictura maestrului.

Preţurile mari şi procentajul covârşitor al adjudecărilor ne fac să vorbim de două peisaje diferite în piaţa românească de profil, unul este cel general, cu aspecte de criză, şi altul este cel reprezentat de Artmark, unde minunile sunt posibile. Notăm contemporani în rafală, mai ales Câlţia şi Ilfoveanu, celebrul "Om de pământ" al lui Bălaşa, dat cu 7,5 mii de euro, micuţ autoportret Corneliu Baba, la 12 mii de euro, dar şi alte oferte cu semnătura sa. S-a dat mult Balcic, de Mutzner la 7 mii, Ali Baba şi Zamphiropol Dall, pe la o mie şi un pic, Paul Verona şi casa lui Ali de Alexandru Moscu, fiecare cu 2,750 mii, Barbieri 3 mii, Ştefan Dimitrescu, 5,5 mii, necunoscuta Georgeta Holban Peters, cu 2,5 mii. Trandafiri de Şirato, 22 de mii de euro, "Ţărănci" de Theodorescu-Sion, cu 13 mii, chiar şi acestea părând mizilicuri pe lângă "Băiat din Vitre" de Grigorescu, cu 40 de mii de euro, un clovn totemic de Ţuculescu, 60 de mii de euro. Dacă vorbeam, acum o săptămână, de puterea miei de euro, în această vânzare reconsiderăm totul de 10 sau chiar 20 de ori, cu o abundenţă de astfel de preţuri.

La Alis a câştigat, în maniera clasică, oferta intrată ultima în vânzare. Era un Arthur Segall, născut în România, trăitor şi muritor în afara ei, unde este bine apreciat. Portretul unei zgâtii blonde, Gisela Weyer, pe numele ei din 1934, când a fost realizată pictura, a fost adjudecat cu 43 de mii de lei, adică vreo 10 mii de euro. A fost cel mai mare preţ al licitaţiei, următorul fiind de 14 mii de lei. Goldart a reuşit şi ea o ofertă de mare atracţie şi chiar o rată bună de adjudecări, dar la preţuri din cele accesibile. Preţul cel mare a însemnat 28 de mii de euro şi a fost reuşit de o niponică, chiar un portret de japoneză, de Samuel Mutzner, din călătoria lui de acolo de acum aproape un secol.