Limbricii olimpicoizi

Olimpiadă controversată! Cea de la Paris, 2024. Aşa zic, unii. Eu cred şi zic că nu Olimpiada e de vină. Acolo unde apare controversa, nu întrecerea sportivă este sursa, ci doar muntele de prostie, aroganţă, nesimţire şi sfidare a bunului simţ al armatelor de paraziţi care se îmbuibă de pe urma acestui eveniment sportiv şi care au ajuns să îşi închipuie că pe ei trebuie să se reprezinte, nicidecum pe sportivi şi întrecerile lor. Dacă nu mă credeţi pe mine, atunci, vă rog respectuos, să citiţi singuri comunicatele oficiale ale celor care au organizat aşa zisa ceremonie de deschidere. Aceste texte vomită ofuscarea şi aroganţa "regizorilor", a "organizatorilor de evenimente" responsabili pentru talmeş-balmeşul dezlînat, în stare pură de kitsch, exhibat în faţa lumii întregi. "Sfînta" lor indignare pentru că cineva, adică mai toată lumea, s-a arătat contrariată şi dezamăgită de bîlciul de doi bani care a luat locul unei aşteptate şi necesare "Ceremonii". Pentru cei care nu au timp să verifice, vă citez eu definiţia ceremoniei, din Dicţionarul Limbii Franceze: "Act mai mult sau mai puţin solemn prin care este celebrat un cult religios, o sărbătoare profană sau un eveniment al vieţii sociale". Va să zică solemn, nicidecum iconoclast, provocator, îmbuibat de ideologii la modă. Din aceeaşi definiţie, pornind de la originea latină a cuvîntului, reiese fără nici un dubiu caracterul sacru al festivităţilor şi al ceremoniilor de celebrare sau măcar trimiterea la acest caracter. Sacru, nu circ ambulant de saltimbanci rataţi şi fără har! Cît despre faptul că ei, "ideologii" aşa zisului spectacol de deschidere "reprezintă Franţa", ţara libertăţii şi, prin urmare, au libertatea să facă, să zică şi să ia în bătaie de joc tot ceea ce doresc şi cum doresc, asta este nu doar o blasfemie, o înjurătură groasă la adresa Franţei, a istoriei şi a contribuţiei sale la patrimoniul cultural al umanităţii, ci şi o tîmpă aroganţă, o jignire inacceptabilă a contribuabililor pe banii cărora şi-au exhibat dumnealor talentele. Ideologice, desigur, căci cele artistice şi deci spirituale, nema, zero, canci!

O altă specie de paraziţi olimpicoizi, în plină campanie de sugrumare a spectacolului sportiv este cea a aşa zişilor comentatori. În general, activităţile de "comentare" depăşesc deja timpul efectiv al evenimentelor sportive. Asta pentru că le preced, se suprapun cu ele 100% şi urmează secvent încheierii lor, o bună bucată de timp. Indiferent de ce tip de întrecere este vorba, din ce ramură sportivă, la ce oră şi la ce canal mediatic sunt arondaţi paraziţii clănţănitori, ei nu tac nici o clipă. Nu o să iau cazul extrem al unei curse de înot care durează cîteva zeci de sedunde, iar apoi este tocată în maşinăria de vorbe fără conţinut a "comentatorilor" zeci de minute. Chiar şi întrecerile de la sporturile pe echipe, unde meciul durează de regulă peste 60 de minute, uneori 120 sau chiar mai mult, balanţa timpului folosit rămîne înclinată de partea "trăncănitorilor de evenimente" oficial acreditaţi, invitaţi de ocazie sau speciali. Ca să folosesc o adaptare a tipologiei pe culori, a lui Thomas Erikson, avem 4 feluri de "idioţi" care ne înconjoară cu comentariile lor.

Roşu: comentatorul "Tom Degeţelul". Cel care ne spune imperativ, desigur, la ce să ne uităm, ce să observăm şi ce să nu observăm, cînd trebuie să ne entuziasmăm şi cînd să nu ne entuziasmăm, cînd să apreciem, pe cine şi pentru care motiv anume, care moment este important şi care nu...mă rog. El este "Biciul lui Dumnezeu", dumnezeul privitorilor de întreceri sportive, desigur, cel care ştie tot ceea ce trebuie să facem, să vedem, să auzim şi să simţim noi pe timpul întrecerii sportive cu pricina.

Galben: comentatorul "Fără Şir". Pentru cei care nu au apucat minunatele emisiuni ale Radioulului, personajul "Fără Şir" era vedeta unor emisiuni de ştiinţă popularizată, pentru copii. El vorbea, întruna. Aşa şi comentatorii noştri din specia "galben". Ei spun orice, tot timpul. Au uneori momente de "creativitate" şi atunci o să-i auziţi povestind vrute şi nevrute despre copilul, nevasta, unchiul, soacra sau vărul de al doilea dinspre o mătuşă scăpătată ori despre alte rude ale vreunui jucător, ale antrenorului, arbitrului sau ale celui de la staţia de amplificare a stadionului. Cînd sunt în pană de inspiraţie, atunci povestesc tot ceea ce vedeţi dumneavoastră şi singuri pe ecranul televizorului. "Comentariile" de acest tip au ajuns mai abundente decît cele din vremea cînd radioul era "rege", iar televizorul doar o invenţie la care puteai cel mult să visezi. Un meci de fotbal, pe vremea aceea, era comentat astfel încît ascultătorul, care nu vedea nimic, desigur, să înţeleagă în care zonă a terenului este mingia, cine aleargă sau se luptă pentru ea, cui i-a fost pasată, dacă şi cine a tras spre poartă, dacă portarul a intervenit şi a parat lovitura sau dacă mingia a trecut de liniile terenului şi, deci, s-a marcat un gol. Aşa face azi şi comentatorul de televiziune, din specia "galben", cu care ne-am procopsit.

Verde: comentatorul plictisit, potopit de lehamite şi din cale afară de "opărit". Ca şi "confraţii" săi, însă, vorbeşte într-una. Nu ca să ne spună ce se întîmplă pe teren, ori de ce, nu ca să aflăm cine ştie ce date speciale despre competiţie şi competitori, cine ştie ce amănunte din culisele competiţiei. Nu, ci ca să aflăm cum şi de ce este dumnealui atît de blazat şi atît de deranjat, pentru că a fost pus să comenteze întrecerea sportivă cu pricina. Dacă nu are deja o criză de depresie, atunci şi-o produce sub ochii noştri, imediat, şi se manifestă plenar în largul ei. Este pur şi simplu toropit de nevoia de a ne spune cum şi ce mai simte dumnealui, fără nici o legătură cu sportul şi activităţile care se desfăşoară sub ochii camerelor de luat vederi. În rest, răstoarnă pe capul nostru vagoane peste vagoane de banalităţi, platitudini, propoziţii care nu fac proba nici măcar a celei mai slabe legături între cap şi coadă.

Albastru: comentatorul "filozof". Dacă nu i-aţi citit pe Platon, Aristotel, Kant, Hegel şi alţi cîţiva din liga asta, atunci sunteţi salvaţi. Aţi dat peste "comentatorul" care vă scoate la liman. El are măsura celor mai abisale adîncimi ale reflecţiei filosofice, în marginea unei lovituri de cap, de picior, de rachetă de tenis, de mînă, de pumn sau de bîtă. De baseball. El ştie ce este, ce era şi ce ar fi trebuit să fie în capul jucătorului care tocmai a lovit mingea, ori s-a apucat să alerge, să arunce suliţa, ciocanul, să dea la vîsle....nu contează. El ştie ce ar fi trebuit să facă, să zică şi să nu zică antrenorul, arbitrul, oficialul care măsoară lungimea sau înălţimea săriturii. Fără el, nu aţi înţelege niciodată de ce, cum şi prin ce reţea complexă de cauze şi efecte, mingia de ping-pong sau de volei s-a oprit în fileu, de ce acţiunea jucătorului X sau Y nu a dus la nici unul dintre rezultatele la care dumneavoatră v-aţi fi aşteptat şi nici la demonstrarea faimoasei conjecturi a lui Goldbach.