Lumea ideală şi monarhia constituţională

Puţine teme politice au fost mai aprins şi mai denaturat tratate în România post-decembristă, decît cea a rolului pe care monarhia l-ar putea avea în reconstrucţia instituţională şi socială a României, ca stat european. Cu excepţia "Punctului 8" al Declaraţiei de la Timişoara, nici un alt subiect nu a polarizat mai violent spectrul politic şi opinia publică. Atît susţinătorii ideii monarhice, cît şi opozanţii ei, s-au baricadat, din prima clipă, în redutele argumentelor proprii, mulţumindu-se să arunce, de acolo, săgeţi otrăvite spre liniile adverse. Aşa ar fi rămas şi astăzi, dacă nu s-ar fi întîmplat cîteva schimbări, în cea mai mare parte trecute cu vederea de cercurile politice şi cele ale mediilor de informare.

Primul a fost implicarea Casei Regale în efortul de promovare şi susţinere politică de care România a avut nevoie pentru a realiza cele două obiective strategice ale noii sale istorii: integrarea în NATO şi UE. Acest fapt a fost posibil datorită unei schimbări radicale de abordare, faţă de Casa Regală, operată începînd cu mandatul "Constantinescu" şi continuată, spre surpriza multora, de mandatul "Iliescu II" şi guvernarea "Năstase". Este momentul cînd politicienii noii Românii înţeleg şi acceptă să folosească toate resursele de credibilitate disponibile, pentru a convinge lumea occidentală că opţiunea pentru revenirea noastră în familia europeană nu este doar un joc de imagine, nu este expresia unui interes politicianist oarecare, ci o opţiune fundamentală, trans-partinică şi chiar trans-politică, ce exprimă cel mai bine esenţa Interesului Naţional. Autoritatea reprezentanţilor Casei Regale, de-a vorbi în numele României, era pentru prima dată recunoscută simultan, atît în interior, cît şi în afara ţării. Tocmai acest fapt a dat o greutate dificil de exprimat cantitativ, dar evidentă prin efect, argumentelor prezentate de Regele Mihai în faţa şefilor de state şi de guverne din ţările membre NATO, pentru a cimenta vocaţia României de membru al organizaţiilor ce formează structura Europei.

Al doilea fapt semnificativ a fost revenirea oficială şi stabilirea unei rezidenţe a Casei Regale, în România. Palatul Elisabeta a devenit un punct vizibil pe harta evenimentelor care dau contur unei Românii foarte diferite, din acest punct de vedere, faţă de cea care lua în piept povîrnişurile istoriei, la sfîrşitul lui Decembrie 1989. Chiar dacă, cu titlu personal, recîştigarea drepturilor asupra simbolurilor constitutive de identitate ale Casei Regale - Săvîrşin, Peleş, Elisabeta - a fost nu doar semnul unei normalizări, într-o societate în care prea puţine lucruri sunt aproape de normalitate, ci şi o repoziţionare, în raport cu societatea românească. Tabloul a fost completat de deciziile interne ale Casei Regale, care au clarificat şi simplificat tema succesiunii, ca şi de cele externe, care au menţinut statutul oficial de implicare a Casei Regale în promovarea Interesului Naţional, cu sprijinul şi sub egida Guvernului.

Toate aceste elemente alcătuiesc un tablou pe care puţini l-ar fi anticipat, acum două decenii. Prezenţa Casei Regale în societatea românească este o permanenţă acceptată şi apreciată, atît de responsabilii politici ai guvernării - fie că au reprezentat CDR, PSD, sau Alianţa D.A., de autorităţile locale, cît şi de oameni cu cele mai diferite profesii, convingeri politice, credinţe religioase, ori apartenenţă comunitară.

Desigur, societatea şi politica românească sunt, încă, departe de fi ajuns la un punct de vedere comun cu privire la locul şi rolul acestei instituţii în reconstrucţia instituţională şi socială a României. Relansarea dezbaterii publice asupra unui nou proiect constituţional, radical diferit de cel actual, mult prea tarat de compromisuri politice şi de circumstanţieri istorice, mult prea departe de echilibrele fine, dar exacte care se cer unei construcţii funcţionale şi creatoare de normalitate, capabilă să scoată societatea şi politica românească din fundătură în care se găsesc, este însă un prilej care nu poate fi ratat. Pentru prima dată, după Decembrie 1989, rolul şi locul instituţiei Casei Regale ar putea să fie abordat dintr-o perspectivă lucidă, sine ira et studio, dincolo de persoane şi circumstanţe istorice, cu privirea şi speranţele spre viitor, iar nu întunecate de trecut.

Tocmai pentru că nu trăim în cea mai bună dintre lumi trebuie să luăm în calcul toate posibilităţile şi întregul potenţial de schimbare pe care integrarea acestei instituţii în spaţiul construcţiei instituţionale a României îl poate produce.