Lumea în 2044

"Vremurile au ceva definit fantomatic. Oamenii merg la treburile lor zilnice, îşi fac nişte planuri, renunţă la altele, ţin petreceri, dănţuiesc, se căsătoresc, răsfoiesc cărţi - toate acestea nu sunt însă reale. Adîncurile gem, iar pămîntul, uşor, se mişcă deja. Încotro merge lumea?

Încercăm să cuprindem Noul cu vechile unelte. Şi nu-l putem stăpîni. Nimic nu ajută: nici umorul, nici satira, nici lupta deschisă, nici forţa, nici propaganda - săgeţile cad pe rînd la pămînt, fără să-şi atingă ţinta. Încotro duc toate?

E o neghiobie să negi simptomele destrămării. O lume se cutremură, iar noi ţinem cu dinţii de vechile reprezentări şi ne spunem cu convingere că ele sunt la fel de naturale şi necesare ca soarele de pe cer. Discursurile interminabile şi cărţile groase nu mai sunt de ajuns; ceva stă nerăbdător la porţile cele mari ale cetăţii şi bate...bate. Iar, într-o zi, va trebui ca porţile să se deschidă larg. Înlăuntru sunt vremurile lumii moderne. Ceea ce vine, nu ştie nimeni. Unii presupun că e, doar aşa, o ceaţă care va fi risipită. Ceea ce vine este o furtună, o înfruntare anunţată cu surle şi trîmbe: în adîncuri se pregăteşte ciocnirea de neevitat dintre Vechi şi Nou, între ceea ce era şi ceea ce va fi. Pare să fi sosit una din acele cumpene de vremi de la care toate încep iar de la zero, la care oamenii, pe ascuţişul muchiei de cuţit, privesc cu nemărginită uimire cum, împrejur, totul se schimbă.

Încotro ne îndreptăm? În mîini, de mult nu mai ţinem cîrma; nimic nu mai este hotărît de noi; cursul nu îl mai putem ţine. Mincinos cel ce crede altfel. Amurgul se aşează, iar noi nu ştim să desluşim: este cel al înserării sau cel din zori". (Kurt Tucholsky, 11 martie 1920, "Die Dämmerung")

Din păcate pentru Europa şi destinul ei, amurgul prevestit de Tucholsky a fost cel de dinaintea nopţii. Noaptea distrugerii şi a morţii, noaptea raţiunii, noaptea dreptului şi a dreptăţii, noaptea culturii şi a credinţei, a Binelui, Frumosului şi Adevărului. Noaptea Umanismului, atît de trudnic cultivat vreme de sute de ani în vatra unei Europe îmbibată de otrava interminabilelor conflicte şi de sîngele bătăliilor fără număr dintre pretendenţii la gloria, strălucirea şi puterea "coroanelor imperiale".

Poţi să te priveşti în această oglindă şi să nu recunoşti vremurile de azi? Cu neputinţă! Sigur, vor spune scepticii, cu care suntem din toată inima de acord, după ce se întîmplă marile evenimente, dacă scotoceşti bine prin arhive, o să găseşti întotdeauna "zicerile unui profet" care, vezi doamne, s-au adeverit. Dacă Europa nu s-ar fi prăbuşit în dezastrul celui de al doilea război mondial, (lucru, de altfel, perfect posibil!), cu siguranţă am fi găsit astăzi alte texte revelatorii, unele care descriau viitorul de aur al unei Europe, care n-a mai fost să fie! Aşa e, nu încape nici o îndoială! Cu toate acestea, exerciţiul "oglindirii" în ochiurile de apă vie ale trecutului nu este cîtuşi de puţin inutil. Mai mult, poate fi chiar salvator. Ne poate hotărî destinul, fie şi în ultima clipă, cea care preveşteşte iminenţa prăbuşirii. Ne poate da forţa raţiunii, necesară pentru a nu lua încă o dată calea dezastrului care, acum ca şi atunci, stă larg deschisă în faţa noastră. Între textul lui Tucholsky şi cel de al doilea război mondial a fost un interval de o generaţie; douăzeci de ani. Cum credeţi că va arăta Europa evenimentelor de azi peste o generaţie? Varianta de coşmar v-o pot rezuma eu, în cîteva cuvinte.

Aşa cum s-a întîmplat cu Polonia, Cehoslovacia şi România, la începutul marelui masacru mondial, în urma agresiunii Rusiei şi a ameninţărilor cu dezlănţuirea unui conflict nuclear, Ucraina va fi cu succes împărţită. Partea leului, desigur, la Rusia, iar restul sub tutela ei. Aşa cum, la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, jumătate din Europa a fost abandonată şi condamnată să devină dominion rusesc, după încheierea păcii în Ucraina, "pacea lui Putin" desigur, întreaga Europă va fi cedată influenţei şi dominaţiei Rusiei. Cum va gestiona viitoarea generaţie de ţari, copii spirituali ai neo-stalinismului imperial rusesc, acest atît de îndelung rîvnit privilegiu este o altă chestiune, care merită, cîndva, un capitol special. Întrebarea cheie, acum, este însă: de ce ar ceda Statele Unite Europa, Rusiei? Răspunsul îl articulează răspicat şi agresiv un fost preşedinte american, Trump, candidat astăzi la un nou mandat: pentru că America ar avea numai de cîştigat dintr-un nou tîrg geopolitic cu Rusia. Obligaţiile politice şi, odată cu ele, povara cheltuielilor pentru apărarea Europei vor fi magic ridicate de pe umerii Americii. Dintr-o simplă trăsătură de condei. Oricum, Europa nu mai este de mult o bună, blîndă şi ascultătoare vacă de muls pentru politica americană. Dimpotrivă, a devenit un fel de ghimpe-n ochi, un concurent arţăgos şi destul de performant, atît pe pieţele interne americane, cît şi pe cele din Asia. Pe de altă parte, Europa se află de mult la apus. Lăsată din braţe de Statele Unite, nu va mai fi niciodată bidiviul cu puteri fermecate capabil să-l poartă pe Făt Frumos în ţinuturile Viitorului, ci doar o gloabă răpciugoasă, bună de pus la corvezile grajdului, abia capabilă să-şi mai plîngă de milă la lumina palidă a trecutului său, cîndva, atît de strălucitor. Păi, iată un tîrg, convenabil! Îi dai lui Putin mîrţoaga şi îţi tai în schimb, cu acordul lui, o halcă zemoasă din noile spaţii productive geo-strategic şi economic, cele ale Asiei şi Africii.

Restul, vorba lui Hamlet, este doar tăcere!