Lungul calvar al Brexitului

Prelunga zbatere a Brexitului nu este altceva decât o formă acută a îndelungatei crize a democraţiei parlamentare. Iar aici reamintesc că, etimologic, termenul criză înseamnă a decide, a face o alegere. Căci criza ne vine de la grecescul kirsis care însemna a separa, a distinge. Evoluţia cuvântului şi rolul deturnării sale de astrologie l-a făcut să definească astăzi o perioadă dificilă, un moment crucial. Pe de altă parte, criza democraţiei parlamentare dezvăluită de Brexit este atât un moment dificil, cât şi oportunitatea unor decizii care să permită adaptarea democraţiei parlamentare la specificul secolului al XXI-lea. Ori, din contră, dispariţia sa! Căci după Brexit, oricare va fi deznodământul său, lucrurile nu vor mai putea fi aceleaşi!

Poate că această criză nu ar fi izbucnit acum - şi în orice caz nu în această formă - dacă David Cameron nu ar fi iniţiat referendumul din iunie 2016 privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, dar, şi fără Brexit această criză tot ar fi avut loc. Iluzia lui Cameron atunci, ca şi a lui Boris Johnson acum, este că o criză se poate rezolva prin vot. O iluzie pe care o împărtăşesc mulţi şi pe meleagurile noastre acum când obsesia alegerilor anticipate apare ca soluţie miracol!

Criza democraţiei parlamentare poate fi o simplă criză de adaptare, una de creştere sau una de schimbare. Evoluţia sa va ţine nu doar de conduita politicienilor sau de reacţia cetăţenilor, cât şi de contextul regional şi global. În analiza Brexitului nu putem face abstracţie nici de criza economică din 2008 şi de consecinţele sale pe termen mediu, nici valul de crize ale democratizării care au luat forma indignării. De la mişcarea de la Puerta de Sol din 15 mai 2011 la criza catalană, de la revoluţiile de iasomie la mişcările de protest şi anticorupţie de astăzi din Algeria şi Liban, de la mişcările de protest care au dus la demiterea preşedintei sud-coreene Park Geun-hye în 2017 până la "revoluţia umbrelelor" din Hong Kong de azi, democraţia este în plină transformare. Departe de a fi atacată, aceasta este revendicată! Poate şi din această cauză extremiştii de toate felurile ajunşi la putere nu au avut curajul (încă?) să preia puterea absolută. Au înţeles, însă, să folosească votul pentru a deturna democraţia. Asta au făcut adepţii democraţiei iliberale de la Benjamin Netanyahu la Vladimir Putin sau de la Viktor Orban la Recep Erdogan. Aşa a fost de asemenea posibil şi Brexitul şi alegerea lui Donald Trump.

La începutul secolului trecut Marea Britanie se adapta schimbărilor reformând sistemul său politic, reducând rolul Camerei Lorzilor şi introducând votul universal. Mai târziu, la sfârşitul secolului, Tony Blair cu devoluţia sa încerca să completeze aceste reforme. Dar aceste schimbări nu au fost suficiente pentru a împiedica manifestarea crizei. Doar au întârziat-o. Sistemul politic britanic, bazat pe majoritatea parlamentară rezultată dintr-un sistem de vot nedemocratic, care nu protejează minorităţile şi premiază majorităţile - un partid cu 35% din voturi poate primi pete 50% din mandate - nu mai poate funcţiona. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi în America. Căci în secolul al XXI-lea democraţia nu poate fi decât consensuală sau nu va fi deloc!