Mai există ieşiri de incendiu pentru băncile centrale?

Ceva se întâmplă pe pieţele financiare internaţionale, chiar dacă încercăm să facem abstracţie de perspectivele adâncirii recesiunii economice din ultimii ani, iar acel ceva nelinişteşte o serie de mari instituţii financiare. De ce? Pentru că suntem foarte aproape, se pare, de momentul în care nu va mai putea fi negată ineficienţa politicilor monetare, oricât de "neconvenţionale" ar fi ele.

Cele 21 de bănci care au calitatea de dealeri primari în Statele Unite şi-au manifestat "confuzia privind intenţiile băncii centrale legate de achiziţia obligaţiunilor guvernamentale", conform unui articol Bloomberg, deorece se reduce eficienţa politicii monetare.

Acelaşi subiect a fost abordat recent şi de către FMI. În analiza "Politici monetare neconvenţionale - experienţe şi perspective", Fondul Monetar Internaţional consideră că "în timp ce măsuri neconvenţionale suplimentare ar putea fi adecvate în anumite circumstanţe, s-ar putea să existe o diminuare a eficienţei acestora, iar beneficiile trebuie analizate comparativ cu potenţialele costuri".

Criticile voalate ale FMI la adresa băncilor centrale nu împiedică instituţia financiară internaţională să ceară, la scurt timp, reluarea programelor de stimulare fiscală, atât pentru economiile din Europa Centrală şi de Est cât şi pentru Marea Britanie.

Mult mai dură a fost opinia directorului general de la BIS (Bank for International Settlements): "Creşterea economică are tendinţa să fie mai slabă după crizele financiare decât în cazul unor recesiuni normale", a amintit Jaime Caruana, iar acest fenomen nu se reduce doar la scăderea cererii agregate, ci "reflectă necesitatea unei absorbiri din partea economiei a dezechilibrelor structurale acumulate în perioada de expansiune nesustenabilă".

Punctul de vedere al directorului general al BIS, care manifestă numeroase tangenţe cu teoria economică promovată de Şcoala Austriacă, este interesant şi din altă perspectivă: Jaime Caruana a fost guvernator al Băncii Spaniei între 2000 şi 2006. El a mai precizat că "astfel de boom-uri lasă în urmă nu doar datorii prea mari, ci şi prea mult capital şi forţă de muncă alocate în sectoare greşite".

Să fie aceasta o recunoaştere tardivă a vinovăţiei băncilor centrale, care acum inundă pieţele cu bani de hârtie pentru a împiedica restructurarea economiei globale?

Discursul lui Caruana de la Londra nu a mers chiar până acolo. El s-a limitat la a preciza că, în condiţiile în care "modelele premergătoare crizei nu au inclus legăturile dintre variabilele financiare şi cele macroeconomice", acum "cadrul analitic al băncilor centrale trebuie să reflecte mai bine caracteristicile ciclurilor financiare şi interacţiunea acestora cu stabilitatea macroeconomică şi financiară". Dincolo de diplomaţia directorului general al băncii băncilor centrale, în opinia căruia modelele autorităţilor monetare s-au dovedit "extrem de inadecvate", se află un adevăr incomod: valoarea modelelor econometrice este apropiată de cea a costului tipăririi unei hârtii colorate de către băncile centrale, adică aproape zero.

Din păcate, băncile centrale par să fie încremenite în acelaşi proeict păgubos şi acum, la cinci ani de la declanşarea crizei. Cum altfel poate fi explicat faptul că tipărirea nelimitată a ajuns să fie considerată dovadă de originalitate şi "gândire în afara tiparelor"?

Prin inundarea pieţelor cu bani ieftini, băncile centrale nu fac decât să împiedice procesul de restructurare economică, care a devenit necesar ca urmare tot a politicilor monetare ultrarelaxate din perioada premergătoare crizei.

În faţa lipsei rezultatelor de până acum, Caruana apreciază că apelurile pentru "un activism monetar şi mai pronunţat" nu sunt justificate, fiind necesară reconsiderarea întregului "tratament", precum şi a "medicamentelor" utilizate până în prezent.

Reconsiderarea tratamentului nu înseamnă decât "pregătirea pentru ieşirea din condiţiile monetare extraordinar de relaxate din ultimii ani", conform declaraţiilor lui Jaime Caruana.

Într-un scenariu construit pe baza evaporării încrederii în monedele Japoniei, Marii Britanii şi Statelor Unite, precum şi a incapacităţii băncilor centrale de a asigura stabilitatea preţurilor, analiştii FMI consideră că renunţarea la programele de relaxare cantitativă ar conduce la pierderi de 7,5% din PIB în cazul Japonei, de circa 6% în cazul Marii Britanii şi de peste 4% în cazul Statelor Unite.

În aceste condiţii, nu este de mirare că au apărut numeroase critici la adresa celor două instituţii financiare internaţionale.

"BIS şi FMI greşesc profund şi ris­că să facă lumii un mare deserviciu", după cum a declarat Lars Chris­tensen, analist la Danske Bank, pentru The Telegraph. "Toate aceste discuţii despre strategiile de ieşire sunt profund negative", a precizat şi Michael Woodford, profesor la Columbia University şi unul dintre cei mai apreciaţi monetarişti din Statele Unite.

Criticii uită, însă, că marele "deserviciu" făcut lumii de către băncile centrale a fost, iniţial, insuflarea unei încrederi nefondate în puterea banilor ieftini. Asemeni unui dependent de droguri, economiile dezvoltate au nevoie acum de doze tot mai mari doar pentru asigurarea unei aparenţe a normalităţii.

Dar simptomele supradozei au început să se facă tot mai mult simţite, mai ales în cazul Japoniei. Într-o notă adresată clienţilor Nomura, Richard Koo, economist şef la Nomura Research Institute, arată că menţinerea tendinţei de creştere a dobânzilor pentru obligaţiunile japoneze poate marca "începutul sfârşitului pentru economia Japoniei", în condiţiile în care scăderea preţului obligaţiunilor va conduce la pierderea încrederii în banca centrală şi guvern.

La nici două luni de la ultimul "banzai" monetar, Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank, le-a urat japonezilor "mult noroc în experimentul lor, deoarece sustenabilitatea datoriei reprezintă o mare provocare", după cum scrie Wall Street Journal. Weidmann nu a uitat să avertizeze că "banca centrală poate ajunge într-o situaţie în care îi va fi greu să se elibereze din îmbrăţişarea politicii fiscale", adică din situaţia în care va fi nevoită să monetizeze direct, fără acoperire, deficitele guvernamentale şi datoria publică.

Banca Japoniei cumpără deja circa 70% din noile emisiuni de obligaţiuni guvernamentale, după cum a mai declarat preşedintele Bundes­bank, iar conform unui raport recent de la Federal Reserve, banca centrală a Statelor Unite a ajuns să deţină în bilanţ peste 30% din piaţa obligaţiunilor guvernamentale americane.

În condiţiile unei pieţe disfuncţionale a obligaţiunilor guvernamentale japoneze, o analiză de la BNP Paribas arată că se poate ajunge la fixarea dobânzilor, similar unei situaţii întâlnite la începtul anilor "40 în SUA, chiar dacă presiunile inflaţioniste vor creşte. Federal Reserve a început intervenţiile pentru stoparea creşterii randamentelor încă din 1935, deoarece tendinţa ar fi condus la scăderea semnificativă a capitalului bancar, după cum se mai precizează în raportul BNP.

Nu trebuie să uităm, însă, că atunci bătea la uşă un război mondial şi că principalele monede încă mai păs­trau o anumită legătură cu aurul.

"Acţiunile Băncii Japoniei ar putea avea acelaşi efect magic şi acum", speră analiştii de la BNP, care estimea­ză că până la sfârşitul anului viitor banca centrală de la Tokyo va deţine 40% din totalul obligaţiunilor guvernamentale cu maturităţi între doi şi zece ani aflate pe piaţă.

Kyle Bass, directorul executiv al fondului de hedging Hayman Capital, consideră, însă, că planul de achiziţii a obligaţiunilor guvernamentale de către Banca Japoniei nu este suficient (n.a. 60 de trilioane de yeni alocaţi până la sfârşitul anului 2014), după cum a declarat în cadrul unui interviu la CNBC. Dar oare cât este suficient, când nici trilioanele nu mai ajung?

Evoluţia situaţiei de pe pieţele financiare internaţionale din ultimul an ne-a demonstrat că eficienţa injecţiilor monetare a intrat pe o tendinţă negativă deosebit de periculoasă, iar ieşirea băncilor centrale din programele de relaxare cantitativă s-ar putea să nu mai fie la discreţia lor.

Economia mondială seamănă acum cu un teatru ale cărui uşi se des­chid spre interior, ieşirile sunt blocate tocmai de lichiditatea cu care a fost inundată de principalele bănci centrale, iar pompierii se află şi ei înăuntru.

Oare ce se mai poate face pentru salvarea "spectatorilor" în cazul unui incendiu inflaţionist?