Marile state eşuate ale Europei

De unde să o luăm, de la Est la Vest sau invers? Nu contează. Geografia ne ajută prea puţin pentru a înţelege cum şi mai ales de ce aceste grav inadecvate construcţii politice au dezvoltat relaţii atît de tensionate, mustind de violenţă, cu societăţile şi cetăţenii lor, cu lumea din jur.

Rusia este un bun început. Puţini sunt cei ce au cercetat cu atenţie menirile ursitoarelor, cele rele, adunate la naştere lîngă leagănul Rusiei post-moderne. Lenea de gîndire i-a îndemnat pe cei mai mulţi să considere nou apăruta entitate statală un alt soi de URSS ori, încă şi mai puţin adecvat, o umbră peste istorie a Rusiei începutului de secol XX. Rusia apărută ca urmare a destructurării politice şi dizolvării juridice a URSS nu este nici una, nici alta. Chiar dacă a fost împroprietărită cu uriaşul arsenal nuclear al fostei ţări a sovietelor, chiar dacă i-a fost făcută cadou, fără nici un drept legitim, poziţia privilegiată a fostei URSS la ONU şi, mai larg, în sistemul organizaţional constituit după al doilea război mondial, Rusia s-a născut sub cupola de nori negri ai unui istoric eşec. Acesta este pecetea destinului ei şi nimeni nu a spus-o mai răspicat decît Putin şi regimul său. După cum nimeni nu a acţionat cu mai multă tenacitate pentru a reduce întreaga complexitate a problemelor sociale, economice şi politice cu care Rusia se confruntă încă din prima zi a naşterii sale, la un singur obiectiv, mai degrabă ideologic şi propagandistic, decît practic: "Reconquista". Sau, poate încă şi mai bine spus, "Revanşa". Din eşec în eşec, drumul acesta s-a înfundat în cel mai periculos şi costisitor "proiect" statal, războiul. Este imposibil să ignori similitudinile structurale cu parcursul impus Germaniei celui de al Treilea Reich. Agresiunea din Ucraina a fost ultima supapă prin care Putin şi regimul său au crezut că pot scăpa instantaneu, ca prin minune, de toate tensiunile sociale acumulate în doar cîteva decenii într-o societate, redusă violent la traiul pe seama resurselor trecutului, ţinută prizonieră a iluziilor de mărire ale fostului imperiu sovietic.

Unde se îndreaptă lucrurile? Spre "eşecul tuturor eşecurilor", unul care nu are cum să rezolve sau să schimbe în bine ceva, nici în interior, nici în poziţia internaţională. În schimb, împinge Rusia în cea mai neagră dintre crizele istoriei sale. Un stat, plecat la drum acum doar trei decenii cu credibil-autentice aspiraţii democratice şi de rapidă modernizare, eşuat în dictatură şi agresiune armată. O eroare istorică a unor pseudo-elite rapace şi distructive, al căror unic reper "valoric" a fost puterea discreţionară, împopoţonată de "gloria momentului", temeinic aşezate peste munţii de saci cu bani aruncaţi din mers în căruţa proprie.

Trecem în zbor peste zona pestriţă şi destul de largă a "micilor eşuaţi" din Europa de Nord, Centrală şi de Sud-est, pentru a ajunge în inima continentului. Franţa şi Germania. Din direcţii opuse, drumurile prin istoria recentă a celor doi stîlpi ai Europei converg, din păcate, spre zona periculoasă a eşecului. Unul de proporţii. Eşecul proiectului european, eşecul restructurării politice cerută de schimbările masive ale perioadei post-război rece şi nu în ultimul rînd pierderea trenului marii competiţii economice globale. În Franţa, eşecul statului în gestiunea tuturor temelor sociale şi politice importante este nu doar evident, ci a coborît cu violenţă în stradă, unde se stinge şi se reaprinde cu intermitenţe de cînd au început mandatele prezidenţiale macroniene. Războiul cetăţenilor împotriva statului şi violenţa represiunii statale împotriva cetăţenilor fac parte dintr-un soi de moştenire istorică pe care, din motive greu de înţeles, francezii o consideră constitutivă şi esenţială pentru statutul modernităţii lor. Mă rog, Revoluţia Franceză rămîne Revoluţia Franceză! Ceea ce vedem astăzi pe străzile oraşelor Franţei are însă prea puţin de a face cu trecutul. Are de a face doar cu refuzul modernizării politice, la care o elită eşuată se opune din răsputeri, pentru a nu-şi pierde poziţiile şi privilegiile, dar pe care cetăţenii o cer cu insistenţă, confruntaţi cu eşecurile statului în rezolvarea marilor probleme ale unei societăţi tîrîte de păr în vîltoarea schimbării. Tranziţia societăţii franceze către o complexă şi non-funcţională structură multiculturală, nu în sensul edulcorat al conceptelor academice, ci în acela dur al excluziunii, lipsei de acces la oportunităţi de dezvoltare socială, al enclavizării şi ghetoizării sărăciei şi a săracilor marilor oraşe, al dominaţiei reţelelor locale şi internaţionale de criminalitate care au transformat traficul şi consumul de droguri, traficul şi exploatarea sclavagistă a persoanelor defavorizate social în surse de venituri esenţiale pentru categorii largi de "marginalizaţi", respectiv surse de îmbogăţire masivă a unei subţiri pături a "gardienilor oficiali ai statului şi democraţiei", toate acestea reprezintă o agendă pe care actualul stat şi clasa politică care se bucură de privilegiile puterii sale nu o poate gestiona. Nu are nici un fel de soluţii, în afară de represiune şi vagi promisiuni fără acoperire. Drumul spre eşec al Germaniei a început de pe vîrful dominaţiei sale economice asupra Europei. Mai precis, imediat după "Reunificare", cînd locomotiva economică a Europei a ridicat miza la nivel politic, european şi global. Germania şi-a asumat statutul de lider al politicii europene. Reacţiile au fost vehemente şi "contondente" atît de la Washington, cît şi de la Londra, urmate, în surdină, de cele de la Paris. Acum, două decenii mai tîrziu, se vede cu ochiul liber că ceea ce unii au considerat a fi "proiectul german de dominare a Europei" a fost mai degrabă doar un soi de aspiraţie. Germania s-a comportat mai degrabă ca tocilarul-premiant care crede că nu are cum să primească alte note decît cele maxime, chiar dacă materia din programă s-a schimbat şi odată cu ea şi criteriile de evaluare. Întoarsă forţat cu faţa către ea însăşi, politica germană constată azi că temerile eşecului politic sunt mai mult decît întemeiate şi ceea ce este mai rău, sau mă rog, mai puţin plăcut şi convenabil, de abia acum încolo va începe să se developeze. De la destructuarea bipolarităţii politice pe care sistemul german a fost construit după încheierea celui de al doilea război mondial, la restructurarea largă a elitelor politice, a proiectelor şi mesajelor, totul în politica din Germania este pe masa de operaţii a schimbării.

În sfîrşit, eşecul total al Regatului (tot mai puţin) Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în era post-brexit întregeşte imaginea de criză majoră a pilonilor Europei, dar acest colţ de tablou merită un instantaneu de sine stătător.