Masa critică a liberalizării

Pensionar fiind şi supraevaluând subiectiv şi pur emoţional, în ciuda prelungitei sale agonii, valoarea leului, nu m-am îndurat să plătesc două sute de lei pentru a cumpăra cea mai recentă ediţie a "top-ului" firmelor din România. Această reţinere ar putea fi o scuză, minoră e drept, pentru presupunerea situaţiilor financiare dezastruoase ale OMV Petrom, Hidroelectrica, Rompetrol, Romgaz, Lukoil, Nuclearelectrica, Engie, Enel sau altor nenumărate firme al căror obiect de activitate îl constituie energia.

Presupunerea mi-a fost întărită de însuşi preşedintele Klaus Johannis, care a remarcat limitarea accesului firmelor - cele de mai sus nefiind excluse - la mecanismul economiei de piaţă emergentă, cerând guvernului măsuri pentru "a oferi companiilor condiţii cât mai atractive din punct de vedere financiar, capabile să motiveze" în contextul pandemiei ce provoacă "reaşezarea unor sectoare economice sau chiar a unor întregi industrii, cu impact direct nu numai asupra companiilor, ci şi asupra statelor şi cetăţenilor, în general" reamintindu-ne "unde pot duce excesele, nepriceperea, dar şi reaua credinţă în materie de legiferare, dublate de ignorarea mecanismelor economiei de piaţă de către fostele guvernări". Citind deznădăjduire şi dezorientare în privirea propriului său prim-ministru (informaţie pe surse) legat de măsurile a fi luate - preşedintele se pare că ar fi continuat subliniind că performanţele economice ale firmelor în cauză ar putea fi substanţial îmbunătăţite dacă obstacolele reglementărilor ar fi reduse, eventual înlăturate cu totul, accentuând oarecum iritat pe final: "Cum?! Simplu: prin li-be-ra-li-za-re!"

De aici şi până la liberalizarea completă a pieţei de energie începând cu 1 ianuarie a.c. nu a mai fost decât un pas care de această dată a eludat cu repeziciune mult trâmbiţata strategie "pas cu pas", amintind mai degrabă de "Marele salt înainte" condus de Mao! Dacă Neil Armstrong ar mai trăi şi ar fi român, probabil că ar cugeta: "Un pas mic pentru români - înapoi, un mare pas pentru companiile din energie - înainte!"

Acceptând rolul şi importanţa pieţei în determinarea evoluţiei economico-sociale, este necesar să acceptăm şi limitele eliberării pieţelor în diversitatea lor de reglementările ce îngrădesc schimbul liber de mărfuri şi servicii, al aplicabilităţii eficiente a mecanismului cererii şi ofertei. "Mâna invizibilă" idealizat invocată de Adam Smith nu mai este astăzi nici nevazută, nici raţional acceptabilă. Dereglementarea relaţiilor economice ce se stabilesc între puţinii furnizori de produse, utilităţi şi servicii esenţiale vieţii şi milioanele de consumatori ale acestora şi asimilarea acestei pieţe celor ale jocurilor de noroc, turismului, transportului, automobilelor, textilelor etc. constituie nici mai mult nici mai puţin o abatere gravă de la prevederile contractului social reprezentat de Constituţie, asumate solemn de conducătorii naţiunii: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". Absurditatea dereglementării produselor şi serviciilor vitale populaţiei ar fi subliniată de răspunsurile la o întrebare simplă, mai simplă decât cea de la referendum-ul privind "familia": "Care este limita maximă a preţului dincolo de care românii vor refuza a plăti pentru: energie electrică, gaze sau benzină?". Altfel spus, cum poate creşterea de preţ să inhibe cererea de utilităţi care condiţionează însăşi existenţa individului? Care este sensibilitatea cererii faţă de creşterea preţului?

Marii şi micii furnizori de energie s-au grăbit să ofere multiple opţiuni de contractare care pun la grea încercare răbdarea, dar şi capacitatea de înţelegere a unei mase de consumatori caracterizată nu doar de sărăcie (rata riscului de sărăcie a populaţiei este de 23,5%, cea mai ridicată din Uniunea Europeană!), dar şi de analfabetism funcţional (leadership european, cu circa 42% din populaţie!). Cum poate un produs identic, nediferenţiat de nimic, cum este curentul electric, să fie vândut la preţuri diferite de acelaşi furnizor? Cum ar fi să cumperi două perechi identice de pantofi de la acelaşi magazin la preţuri sensibil diferite? Sau două sticle identice de apă minerală? Confuzia dezvoltată voit concertat de către furnizorii de energie nu ar exista dacă Guvernul, Consiliul Concurenţei, Avocatul Poporului şi, de ce nu, Preşedintele României ar interveni pentru a impune o liberalizare controlată şi transparentă, reducând dezechilibrul creat de atotputernicia furnizorilor de utilităţi vitale: o singură variantă de preţ a unui singur furnizor, diferenţiat doar din punct de vedere al orelor şi zilelor de consum! Nu ar fi singurul proces liberalizat controlat: centralele electrice nucleare funcţionează pe baza reacţiilor de fisiune nucleare controlate. Există, este adevărat, şi reacţii de fisiune nucleară necontrolate, dar acestea sunt specifice... armelor nucleare. Sigur, nimeni nu doreşte în mod conştient crearea masei critice de cetăţeni pentru declanşarea unei reacţii sociale, dar acest lucru poate fi realizat şi inconştient, confirmând tragic teoriile unor revoluţionari precum Che Guevara şi completând seria numerică 1457, 1784, 1848, 1888, 1907, 1918, 1929, 1933...