Masa de Crăciun

Să vedem, aşadar, ce ne-au pregătit pentru masa de Crăciun vestiţii "şefi" ai bucătăriei politice din România. Meniu bogat. La început, o gustărică. Cea mai bună gustărică e scrumbia afumată. (Nu zic eu, Cehov. "Măscăriciul"!). Întinsă pe pîine prăjită, după ce i-am scos "brăduleţul", să nu ne stea vreun oscior în gît. Asezonată cu puţină sare, muştar, o jumătate de lămîie şi criză. Cît încape. Alături, într-un castronaş bine garnisit, ficăţei de prepeliţă, prăjiţi uşor cu ceapă, foi de dafin şi criză. Din belşug. Desigur, nu poate lipsi nici plăcinta. Cu carne, cu brînză şi cu criză! Pufoasă, caldă, aromitoare, ca să te momească mai tare. Imposibil să-i rezişti! Urmează îndeaproape ciorba. La Cehov, e ciorbă fierbinte de varză acră, cu şuncă şi cu crenvurşti. La noi se adaugă obligatoriu şi generos, ca să fie bine dreasă, criză. După care, bum! Peştele. Mare. Peşte roşu, lăsat o zi întreagă să înoate în lapte proaspăt şi pe urmă prăjit îndelung în smîntînă, cu sos de roşii şi ciuperci. La final, cînd e aproape gata, se adugă un polonic plin de criză. După peşte, desigur, friptura. Să faci o burtăăăă.... pe cinste! Mai ales că e bine asezonată cu mirodenii şi servită alături....cu criză. La discreţie. Iar criza, ştie oricine: umflă. Umflă preţurile, umflă golurile din buget, umflă datoria, umflă sărăcia săracilor şi bogaţia celor mai bogaţi dintre bogaţi, deopotrivă. Umflă orice şi mai ales facturile, datoriile mici şi mari, regretele şi orice altceva se mai poate umfla. Inclusiv cotele apelor Dunării, la Drencova şi Calafat. Desigur, fiecare cetăţean al ţărişoarei poate să îşi facă meniul de Crăciun după gustul personal, după plăcere şi buget. Obligatoriu însă, conform prescripţiei legale şi prin grija politicienilor noştri, indiferent din ce aţi muşca la masa de Crăciun, cîrnat, caltaboş, tobă, friptură, sarma, obligatoriu zic este să luaţi cu fiece dumicat şi o gură plină de criza. Cea proaspăt preparată şi servită caldă de "şefii" politicii noastre, în ajun de Crăciun. Nu ca să vă facă meniul mai apetisant, ci ca să simţiţi bine în gură gustul searbăd-amărui al prafului care se alege de tot şi de toate, iar, în completare, să vă puteţi rupe caninii, incisivii, molarii şi premolarii pe care îi mai aveţi în gură, în pietricelele mai mari sau mai fine, dar neiertătoare, ale zisului nisip. O să întrebe cineva, bine....bine...dar de unde atîta criză? Din neant! Neantul prostiei şi al bătăii de joc, al lipsei abisale de respect pentru funcţia şi îndatorirea publică, pentru cetăţean şi instituţiile care ar trebui să îi servească interesele. Bătaie de joc de tot şi de toate cele ce sunt în Cer şi pre Pămînt.

Finalul acestui an politic, trebuie să recunosc, întrece cea mai sofisticată şi sălbatică imaginaţie. Trebuia să ne alegem un Preşedinte. Facem alegeri şi....n-avem! N-avem nici alegeri, nici Preşedinte. Pe unele le-am anulat, pe celelalte nu le-am ţinut încă. Avem în schimb o criză, căci instituţiile statului, de la Preşedinte, la Curtea Constituţională şi de la Guvern, la Biroul Electoral Central, se comportă ca şi cum ar fi apucate de streche. Nu după legi, reguli şi prescripţii constituţionale, ci după cum crede şi i se năzare fiecăruia. Între două reprize de criză electoral-prezidenţială am reuşit să facem alegerile parlamentare. Nu e rău, deloc! Ţara are nevoie de guvernare, de stabilitate, de buget, de programe limpezi, eficiente, de punerea lor la lucru, degrabă. Altminteri, ştiţi dumneavoastră....dacă mai ţine criza asta aşa....se duce dracului rapiţa. Şi rapiţa şi bruma de venituri şi investiţiile şi pensiile şi tot ce se mai poate duce la vale din lipsă de suport financiar. Zis şi făcut. Avem două tabere în Parlament: "euro-atlantiştii" şi "suveraniştii". Prima tabără are voturi destule să poată da drumul morii. Guvernării, vreau să zic. Repede. Da, dar nu poate. De ce? Trebuie întîi să negocieze. Ce să negocieze? Cum ce? Funcţii, onoruri şi orgolii. Prim-ministru, miniştru de aia şi de aia, guvernator de aia şi de aia, mă rog, tot tacîmul! Plus un plan minimal de guvernare. Adică: avem o ţară, ce facem cu ea? De ce ne apucăm după ce dăm năvală în birourile Palatului Victoria? Dacă nu timp de patru ani, măcar aşa, prima şi a doua lună, primul şi al doilea trimestru. Păi, nu ne putem înţelege. Arta negocierii şi a compromisului constructiv nu au ajuns în România lui alde Ciolacu, Lasconi, Bolojan et co. Ei nu se pot înţelege decît asupra unui singur lucru: că nu se înţeleg! Se pot înţelege, mai rar, dar se pot... pe mişto de mahala, pe băgat beţe cît mai strîmbe prin spiţele roţii din sala de negociere şi prin gardul care dă în curtea vecinului de coaliţie. Atît! Ajungem astfel, implacabil, la întrebarea clasică: "Ce-i de făcut!" (Lăsaţi, n-a pus-o doar Lenin, au mai pus-o şi alţii, înaintea lui şi după!). Eu am o soluţie şi nu ezit să o pun la dispoziţia celor interesaţi. Pentru că au o majoritate suficient de solidă, "euro-atlantiştii" să preia frîiele opoziţiei. Să constituie o opoziţie majoritară, solidă, stabilă, plină de idei şi de soluţii. Şi cu "suveraniştii" ce facem? Păi, ei, din start sunt abonaţi la "opoziţie". Rămîn la locul lor, în opoziţie. Aşa o să avem un sistem politic solid, cu două straturi şi două tipuri de opoziţie, ca să nu zică cineva că nu înţelegem şi nu ne descurcăm prin meandrele sofisticate ale concretului politic. Şi cu guvernarea ce facem? Punem pe cineva, la o adică oricine e bun, în biroul de Prim Ministru de la Palatul Victoria şi după aia îl uităm acolo pînă la tura următoare. La o adică putem pune doar o efigie! Nu trebuie să facă nimic, nu trebuie să zică nimic. Face şi zice mai mult decît trebuie, Opoziţia. Beton armat, în două straturi! Cine a zis că nu am avut, nu avem şi nu putem avea, pînă la sfîrşitul veacurilor, o democraţie mai originală decît oricare dintre originalele cu care oricum nu seamănă de nici un fel!