Masacrul din Chios

Astăzi, insula Chios este un loc paşnic. Situată undeva lângă coasta Asiei Mici, pe insulă sunt livezile din care se obţine faimoasa răşină de mastic. Tot acolo se face şi vinul de Chios, cunoscut încă din Antichitate.

Acum aproape două sute de ani însă, insula Chios a devenit cunoscută şi pentru cu totul altfel de lucruri. În Martie-Aprilie 1822, trupele otomane au comis un masacru de proporţii înspăimântătoare. Ordinul, venit din partea sultanului Murad al II-lea, a fost să fie ucişi toţi bărbaţii de pe insulă, toate femeile de peste 40 de ani şi toţi copiii peste doi ani. Ţinutul urma să fie apoi complet devastat. Toate acestea ca represalii, pentru că locuitorii din Chios se alăturaseră revoltei care a culminat cu declararea independenţei Greciei moderne. Pentru otomani, campania de exterminare era motivată şi de ostilitatea faţă de creştinii greci de pe insulă. Erau exceptaţi de a fi ucişi cei care acceptau să se convertească la Islam.

Evenimentele din 1822 au provocat indignarea opiniei publice din Europa. Ele sunt capturate în pictura lui Delacroix, "Masacrul din Chios. Familii greceşti aşteptând moartea sau sclavia", care este expusă în prezent la Luvru. Culorile sunt sumbre, iar legile comune ale perspectivei par distorsionate. Un copil se agaţă de mama lui care zace fără suflare. O femeie este târâtă, legată de un cal. Peste tot, moarte şi distrugere.

Numărul total al victimelor este greu de estimat. Cel puţin 20.000, dacă nu cumva de două ori mai mult. După ce o mare parte din supravieţuitori au fugit sau au fost deportaţi, doar câteva mii de oameni au mai rămas dintr-o populaţie care, probabil, atingea 100.000, adică dublul celei de astăzi.

Masacrul din Chios a însemnat sfârşitul uneia dintre cele mai prospere comunităţi din Mediterana. Negustorii de pe insulă, unii dintre ei de origine genoveză, făcuseră avere mai ales de pe urma transportului maritim. După 1822, unele familii din Chios au ajuns în Europa de Vest, ca parte a diasporei greceşti.

Am văzut cu toţii scenele tragice de pe străzile Parisului. Alţii sunt mai calificaţi decât subsemnatul în a comenta fenomenul terorismului islamist contemporan. În ce mă priveşte, mă limitez acum la o pagină de istorie.

Reacţia puterilor occidentale nu s-a lăsat aşteptată. Ambasadorul britanic la Constantinopole a fost instruit să transmită, din partea regelui George al IV-lea, "oroarea şi dezgustul" faţă de masacrele perpetuate de otomani. În scurtă vreme, Europa s-a mobilizat, intervenind împotriva Imperiului Otoman. Unul dintre rezultatele acestei presiuni a fost Convenţia de la Akerman, din 1826, prin care otomanii erau (printre altele) fortaţi să înceapă o retragere din Principatele române. Cu ocazia aceasta, s-a stabilit să revină sub autoritatea principilor valahi porturile dunărene Brăila, Giurgiu şi Turnu-Severin, care erau înainte raiale turceşti (transfer definitivat apoi prin Tratatul de la Adrianopol, din 1829).

Revenind la chestiunea terorii motivate religios, să mai observăm un detaliu, esenţial. În 1822, tehnic vorbind, autoritatea imperială otomană era exercitată în formula "Califatului". Proclamat de Mahomed al II-lea după cucerirea Constantinopolului, califatul otoman a durat, formal, până în 1924, când a fost abolit prin hotărârea Adunării Naţionale a Turciei moderne.

O perioadă îndelungată însă, Imperiul Otoman a acomodat existenţa unor regimuri extreme, care au semănat teroare în bazinul Mării Mediterane. Acestea erau concentrate pe "Coasta Berberă" (Barbary Coast, în limba engleză). Luarea de ostatici, spre exemplu, era o sursă de venituri pentru aceste state, nominal sub autoritate otomană. Pe vremea preşedinţiei lui George Washington, chiar şi Statele Unite plăteau un tribut anual unor asemenea state-pirat (în 1800 suma se ridica la circa 10 la sută din bugetul SUA). În discuţiile de la Londra cu "ambasadorul" unuia dintre aceste state (Tripoli), Jefferson şi John Adams primesc următoarea explicaţie cu privire la motivul pentru care navele europene erau atacate: "Este scris în Coran că toate naţiunile care nu l-au recunoscut pe Profet sunt păcătoase şi că este dreptul şi datoria credincioşilor să îi jefuiască şi să îi ia sclavi, iar fiecare musulman care va fi ucis în acest război va merge în Paradis".

În total, peste un milion de europeni au fost luaţi sclavi de piraţii musulmani din Mediterana între secolele 16 şi 19. Exista chiar şi un ordin religios catolic, al trinitarilor, specializat în răscumpărarea captivilor.

Şi atunci, ca şi acum, teroarea era internaţională. Vorbim la modul general despre "otomani" sau despre piraţii nord-africani, însă naţionalitatea acestora era, practic, irelevantă. Tot ceea ce conta era adeziunea la o idee virulentă a jihad-ului. O parte dintre căpitanii musulmani care semănau teroare în Mediterana erau dealtfel "renegaţi" (foşti creştini).

În secolul al XIX-lea, supremaţia navală europeană a schimbat datele problemei. În 1827, nave britanice, franceze şi ruse au anihilat o mare flotă otomană în bătălia de la Navarino. În 1830, Franţa a invadat Algeria, eliminând "regenţa din Alger". Pretextul formal a fost aşa-numita "afacere a evantaiului", când beiul din Alger l-a lovit cu evantaiul pe consulul francez. Cât despre Statele Unite, până la acea dată, acestea deja folosiseră marina militară în două războaie împotriva piraţilor nord-africani.

Mai aproape de noi, să păstrăm un gând pentru Nicolae Mavrocordat, născut în Chios şi ajuns Domn al Moldovei în 1709. Este primul domn de la noi care a prezentat un Buget în faţa Divanului. A redus impozitele şi chiar a dat ordin să se returneze micilor contribuabili taxele încasate abuziv. Într-o scrisoare, el afirma că "cei care impilează pe supuşi în dări, aprind o năprasnică flacără de ură... Dăjdiile se cade să fie moderate, să nu smulgă, cum zice proverbul, şi pielea împreună cu lâna". Ura şi dragostea, se vede, iau multe chipuri.