Meniul islandez

Amicul cu care ieşisem la cumpărături într-unul din cele mai bune magazine de delicatese din Viena privea nemulţumit odată ajuns la raionul cu brânzeturi. "Nu mănânc aşa ceva!" - mi-a spus sec. Insis­tenţele mele - eu sunt un brânzar fanatic - au fost zadarnice. Afumate sau proaspete, italiene sau germane, simple sau cu verdeaţă: toate erau egal de inacceptabile pentru că nu semănau cu telemeaua şi caşcavalul cu care el se obişnuise în România. Sunt destui care procedează la fel. Acum câteva luni, într-un local tradiţional dintr-un orăşel bavarez, o cunoştinţă mă întreba, după ce citise, cu mirare, tot meniul: "Măi Cătăline, ăştia nu au nicio ciorbă pe-aici?".

La fel se petrec lucrurile şi cu instituţiile politice. Mulţi semeni de-ai noştri nu acceptă idei noi pur şi simplu pentru că s-au obişnuit cu mămăliga politică ce li s-a servit decenii de-a rândul. Au câteva obsesii - echivalentul fripturii cu cartofi prăjiţi - la care nu renunţă nici în ruptul capului. Reforma democraţiei este şi o chestiune de emancipare a gus­tului, pentru că presupune o înclinaţie spre experimentarea unor valori şi obiceiuri noi. Dar aici politicienii noştri îşi dovedesc mărginirea. Când le spui cum e pe aiurea, îţi răs­pund, îngăduitori: "Aşa or face ăia prin California sau Danemarca... noi aicea...". După care servesc, satisfăcuţi, aceeaşi tocăniţă expirată în 1990.

Să urmărim puţin această paralelă cu gastronomia. Ce înseamnă un gust rafinat? E gustul cuiva care a ieşit din cercul restrâns al bucătăriei de la bloc, dezvoltându-şi o capacitate cosmopolită de a dis­cerne calitatea. Vin italian, caviar de Volga, sosuri japoneze, patiserie austriacă - rezultatul e un exotism cultivat şi enciclopedic. La fel şi în reforma politică. Paşoptiştii români au optat cu discernământ pentru un model european la fel de străin sensibilităţilor ţăranului român precum un mousse au chocolat. La finele secolului al XIX-lea, deputaţii români citau în Parlament din Montes­quieu sau din Federalist Papers. Cei de acum se burzuluiesc dacă le spui cum stă treaba în Polonia (legea lustraţiei) sau în Bulgaria (10% cotă unică de impozitare). "Aşa o fi... noi suntem în România...".

Iată de ce o condiţie a progresului politic este cultivarea neobişnuitului. Ideile şi instituţiile excepţionale sunt rare şi bizare, exact ca vinurile sau ca brânzeturile alese. Şi exact cum acestea ofensează gustul plăvanului, care raportează totul la vinul de buturugă şi la cârnaţii de Pleşcoi, tot aşa marile valori ale politicului vor trezi neîncrederea omului- masă, care îşi cere porţia de banalităţi cotidiene.

Pentru astăzi eu vă propun un meniu pe bază de peşte. Iată de ce sugerez să ne uităm puţin în altă vitrină politică. Aceea a Islandei.

Nu de alta, dar Islanda e o ţară mai importantă pentru noi decât unii dintre partenerii noştri din UE. Exporturile spre Islanda pe primele patru luni ale anului 2007 au fost de 1,4 milioane de Euro. O cifră modestă, dar mai mult decât spre Luxemburg (1,2 milioane), Malta (0,9 milioane), Indonezia (un milion), Argentina (0,7 milioane) sau Africa de Sud (1,3 milioane). Banca "Straumur" a investit la BVB, iar islandezii de la "Actavis" au venit cu 200 de milioane de Euro în indus­tria farmaceutică din Româ­nia. Totalul investiţiilor situează Islanda la egalitate cu Danemarca şi înaintea Ucrainei, Serbiei sau Thailandei. Asta în condiţiile în care România nu are nici măcar un consulat la Reykjavik.

Situaţia Islandei este destul de diferită de a României. Dar asta nu înseamnă că nu are şi unele probleme similare. În 1991, Islanda a renunţat la sistemul bicameral. A cunoscut o inflaţie serioasă în anii "90 şi are un sistem de vot mixt. Islanda ne-ar putea învăţa ceva şi despre cum se poate împăca o rată a şomajului şocant de mică (1%) cu o reţea redusă a asistenţei sociale. Despre Parlament, e greu de crezut că islandezii nu ştiu câte ceva despre cum trebuie să funcţioneze unul, pentru că îl au pe cel mai vechi din lume, Althing, fondat în 930. Asta nu îi împiedică să prevadă, în Constituţie, că în cazul în care Preşedintele nu e demis într-un referendum iniţiat de Althing, acesta e dizolvat şi sunt organizate noi alegeri.

Dar ce deosebeşte Islanda de majoritatea statelor avansate e gradul în care oamenii îşi cunosc trecutul şi neamul. Poate că aici e diferenţa care ar trebui să ne dea de gândit. Socialismul şi capitalismul de tarabă au conspirat în a forma o societate de anonimi, care nu au nici cea mai mică idee des­pre genealogia lor şi despre istoria ţării lor. Pentru islan­dezi, a căror limbă e neschimbată din secolul al IX-lea şi care citesc, conform statisticilor, cele mai multe cărţi pe cap de locuitor, trecutul e o parte a prezentului, altminteri foarte modern. Ei îşi cunosc originile familiei încă de când primii vikingi au sosit de pe coastele norvegiene. Societatea lor are astfel un simţ al valorii şi al coeziunii pe care noi l-am pierdut, sub presiunea naţionalismului colectivist şi al consumerismului infantil. O dietă cu ulei de cod şi ceva mai multe cărţi ne-ar face şi nouă bine.