Miniaturi italiene

Italia, noaptea alegerilor. America, noaptea oscarurilor. Cele două evenimente s-au suprapus perfect, ca într-o conjuncţie planetară. Presa noastră e suprasaturată de istoria premiilor Oscar, nicidecum ceea ce s-a întîmplat, care sunt rezultatele şi mai ales consecinţele evenimentului din Italia. Ciripiturile necontenite ale comentacilor de cîte în stele şi în soare, de pseudo evenimente care astăzi sparg gaura din centrul universului, dar care mîine iau loc, cuminţi, în neant, nu mai contenesc. Unde să mai încapă şi ceea ce contează, cu adevărat, pentru a înţelege lumea în care trăim şi din care suntem parte, noi cei rătăciţi pe insula politicii din România, încinsă de jur împrejur de cercurile de foc ale Marelui deşert al ideilor şi de apele mereu tulburi şi învolburate de furtună ale Oceanului fără de sfîrşit al oportunităţilor ratate?

Bun, şi... la urma urmelor de ce ne-ar interesa ceea ce s-a întîmplat la alegerile din Italia? Aşa, la repezeală, am putea spune: pentru că Italia este, totuşi, a treia economie a spaţiului UE; este unul dintre pilonii fondatori ai edificiului, adevărat, tot mai şubred, al instituţiilor europene; stă, nu de ieri de alaltăieri, ci cam de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, pe terenul nisipos al crizelor politice înşirate una după alta, ca mărgelele pe aţă; se află de mai bine de două zeci şi cinci de ani în buza prăpastiei falimentului economic care poate forţa nu doar colapsarea monedei europene, ci o criză a Europei fără precedent în istoria postbelică; este spaţiul cel mai penetrat şi bine stăpînit de structuri ale crimei organizate; în sfîrşit, este societatea în care dezechilibrul radical de dezvoltare nord-sud are cea mai stabilă structurare, în pofida unor semnificative schimbări istorice, la nivel local şi european. Mai presus de toate acestea, însă, pentru că Italia ultimelor două decenii şi mai bine este spaţiul unui experiment politic ale cărui urmări, soluţii şi consecinţe privesc direct configuraţia politică a Europei. În ce constă experimentul? În dinamitarea structurii politice pe care istoric a fost construită Europa, "dreapta-stînga" şi a reprezentărilor ei canonice, creştin-democraţie, respectiv, socialism-comunistoid. Analiza academică se joacă de mult cu tema aceasta, a irelevanţei diviziunii stînga-dreapta, dar una este să faci consideraţii teoretice şi alta este să vezi pe viu ce consecinţe are înlăturarea acestui "vetust" reper al politicii din spaţiul atlantico-mediteranean. Consecinţa cel mai uşor de observat a fost schimbarea coloraturii ideologice din oferta politică şi electorală. Spaţiul lăsat liber a fost acoperit, aproape instantaneu, de generaţia 1.0 a "populismului" epocii post moderne, cu puternice accente anti-europene şi naţionaliste, întruchipat de Berlusconi şi Forţa Italia, respectiv de formaţiunile regionalist-localiste, gen Liga Nordului, împingînd spre excesele dizolvante de statalitate şi identitate naţională, aşa cum au fost ele construite la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi păstrate de atunci, pînă astăzi; în Italia şi mai peste tot în Europa. În plus, s-au înmulţit formaţiunile de nişă, de la extrema dreaptă declarat fascistoidă, la cea stîngă pseudo legitimată de un maoism butaforic care nu a existat în fapt nici în China, ori de mitul revoluţionar ghevarist ţinut artificial în viaţă în mediile cool ale "intelectualităţii anti-sistem" din universităţile americane şi europene. A doua consecinţă esenţială a fost transformarea, prin simplificare radicală, a partidelor politice. Amputate de toate funcţiile lor clasice, ele au devenit un fel de "căruţe electorale cu coviltir", cît mai strident şi atrăgător colorate, cu funcţia unică de a convinge cît mai mulţi călători să se suie într-unul anume, pentru a merge la urne şi a vota culoarea aleasă. După care, călătoria s-a terminat! Nu mai urmează nimic... pentru alegători! Imaginea este bucăţică ruptă din povestea lui Pinocchio! Acolo, copiii erau invitaţi să se suie în nişte căruţe pentru a fi duşi în Ţara Păpuşilor unde, conform promisiunilor, totul era doar petrecere, joc şi joacă, dar, în realitate, copiii erau transformaţi în măgari de povară!!! Chiar dacă nu în forme atît de radicale, precum în Italia, experimentul s-a extins mai întîi în Franţa, cu aceleaşi consecinţe: afirmarea viguroasă a partidelor populist-naţionaliste de primă generaţie post-modernă şi înstăpînirea partidului tip "vehicul electoral" şi nimic altceva. În Marea Britanie, votul pro-brexit a fost obţinut cu aceeaşi "strategie", iar Germania trăieşte şi ea fenomenul, într-o variantă locală specială, dizolvarea diferenţei dreapta-stînga prin fuziune la guvernare: marea coaliţie este deja la a treia ediţie! Iar consecinţele sunt mereu şi mereu, aceleaşi! Victima remarcabilă: proiectul construcţiei europene. Nu doar rămas în paragină; tensiunile politice interne din chiar nucleul dur al formării sale, Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, îl supun unor presiuni care pun serios sub semnul îndoielii chiar şansele sale de supravieţuire, în starea actuală.

Ce au adus nou, aceste alegeri, recente, din Italia? Cîştigul electoral cît o victorie istorică al unui partid populist de generaţia a doua, M5S; schimbarea raporturilor de reprezentare electorală între Forţa Italia şi Liga Nordului, în detrimentul formaţiunii condusă de un Berlusconi care ar fi făcut mai bine să stea acasă decît să se expună public cu atîta insistenţă şi să prevadă vizionar viitorul guvern condus de premierul pe care el l-a ales. S-ar fi oferit să-l conducă personal, dar are în spate o condamnare care îl opreşte să mai ocupe funcţii publice...! Mă rog, poate vi se pare cunoscut peisajul!!! În sfîrşit, alegerile de duminică au consacrat ideea care ne este atît de familiară şi nouă, în România, potrivit căreia "nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită". Partidul Democrat sub bagheta lui Matteo Renzi, cel care a scos economia Italiei, cît de cît, pe linia de plutire, după dezastrul lăsat moştenire de era Berlusconi, a primit un scor electoral cît o înfrîngere, deşi căderea procentuală nu este deloc mare, iar scorul a rămas deasupra populiştilor de dreapta, FI şi LN. Democraţilor, de la conducerea cărora Renzi şi-a anunţat deja plecarea, nu le rămîne decît varianta opoziţiei.

Ce urmează pentru Italia? Tehnic vorbind, totul depinde de decizia lui Luigi di Maio (C5S). Dacă se hotărăşte totuşi pentru alianţe, are disponibilă şi "dreapta" şi "stînga", dar oricare dintre aceste mariajuri este, atît ideologic, cît şi politic-electoral, toxic în cea mai mare măsură. Lucrul este ştiut şi de Maio, de aceea înainte de pronunţarea urnelor a exclus orice fel de alianţă. Dacă nu, împins de beţia propriului succes şi de adversarii care-i vor pieirea cît mai grabnică ar putea fi tentat de varianta unui guvern minoritar, ceea ce echivalează cu eliberarea unui certificat de deces politic. Toate oalele sparte i se vor mai sparge o dată în cap, iar cîştig... de unde? Mă rog, este teoretic posibilă şi varianta unui guvern tehnocrat, sau a unuia de pasaj care să modifice legea electorală, după care Parlamentul să se dizolve, iar partidele să se întoarcă la judecata votului din urne. Nu acestea sunt, însă, lucrurile semnificative. Esenţial este diagnosticul pe care aceste alegeri îl confirmă. Soluţiile apărute şi puse în scenă după destructurarea sistemului politic european clasic, populismele de generaţii succedanee, partidele fără conţinut, sistemul electoral abuzat, manipulat şi folosit exclusiv în favoarea celor care ţintesc puterea, toate sunt ingredientele toxice ale unei pseudo soluţii ineficientă politic şi electoral, dăunătoare în cel mai înalt grad proiectului european.

Iar acum, desigur, întrebarea cheie: ce facem, mergem mai departe tot aşa, aşteptăm ca ciuma să cuprindă întreaga Europă, sau are cineva curajul să se întoarcă la planşetă, să facă alt desen, după altă soluţie conceptuală?