Mize mici şi mize mari

Un joc cu miză e un joc cu miză! Mizele mari nu atrag, de regulă, decît profesioniştii. Cele cu miză mică, însă, sunt privite ca un mijloc benign de distracţie. Cineva pierde, cineva cîştigă, dar, cum norocul este schimbător, nimeni nu ajunge din atîta lucru, nici bogat, nici lefter; cîteva ruble se schimbă din buzunarul unuia, în al celuilalt. De ce ruble şi nu dolari, euro sau mai ştiu eu cea altă monedă cu circulaţie internaţională? Pentru că cel care ne-a lăsat analiza spectaculoasă a temei a fost Gogol, într-o bijuterie teatrală, intitulată "Cartoforii". Cînd profesioniştii intră în joc, miza mică devine cu totul altceva! Nada de care se lasă prinşi "visătorii", cei care-şi iau cu uşurinţă dorinţele drept realitate. "Ei, ce mare lucru poate să se întîmple? Joc şi eu cîteva ruble, acolo; ne mai distrăm, mai trece timpul!". Patima, însă, şi mai ales arta trişorilor de meserie pot transforma totul într-un dezastru pentru naivul începător, ori încă şi mai rău pentru naivul "cunoscător". Labirintul creat de jocul dintre aparenţe şi realitate, de capacitatea "profesioniştilor" de a manipula, nu atît cu cărţile, cît mintea şi dorinţele celui destinat să le fie victimă, este pur şi simplu fascinant! Merită să-l parcurgeţi măcar o dată (nu ca jucători, desigur!), ci ca spectatori ai teatrului gogolian. Veţi avea revelaţia întelegerii în profunzime a surselor umane şi psihologice ale crizei economice globale în care ne bălăcim, după cum veţi înţelege că maşinăria înşelătoriei nu funcţionează niciodată fără combustibil, iar acesta este întotdeauna furnizat de naivitatea şi de încrederea noastră, a celor care plătim oalele sparte! Toate acestea mi-au venit în minte încercînd să înţeleg ultimul "joc" lansat pe piaţa politică a României, "Reîntoarcerea lui Hayssam". Întrebarea cheie rămîne, desigur: care este miza?

Primele reacţii, la cald, păreau să indice un joc al "profesioniştilor". Miză mare! Mai întîi, Preşedintele, cu declaraţii în direct şi în doi peri, din care reieşea că nu putem să confirmăm nimic, dar că cineva l-a umflat pe musiu Hayssam, pe cînd se plimba el, liniştit şi deloc bănuitor, prin Liban sau pe undeva prin apropiere. De cealaltă parte, Primul-Ministru a confirmat responsabilităţile guvernamentale în derularea operaţiunii, fără să se complice în alte explicaţii. Reieşea, totuşi, că ne-am străduit nişte luni bune să-l aducem pe împricinat pe meleagurile de unde "s-a retras" atît de spectaculos şi de bolnav, acum cîtăva vreme! Ministrul apărării a grăit ceva despre documente secretizate, în timp ce serviciile de informaţii, atît de guralive cînd este vorba despre "apărarea naţională a bacalaureatului" au tăcut profund, ca Sfinxul din Valea Regilor. La acest nivel, miza părea să fie mică: "Ce va spune Hayssam?". Cîştigurile şi pierderile urmau să fie împărţite între tabăra Palatului Victoria şi cea a Palatului Cotroceni, în funcţie de culoarea politică a declaraţiilor pe care împricinatul urma să le facă. Ceea ce vreau să vă spun, fără ocolişuri, este că după regulile acestea şi în forma prezentată, acest joc pur şi simplu NU EXISTĂ! Dacă Hayssam mai are ceva de "vîndut", ori de negociat, atunci acest ceva nu este ce va spune, ci ceea ce NU va spune! Strategia lui de maximizare a cîştigului este să tacă neîntrerupt şi să încaseze beneficii de la ambele părţi! Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce s-au mai căznit să-l aducă în România? Putea foarte bine să tacă şi în Liban sau în Siria, ori în oricare parte a Pămîntului s-ar fi aflat şi să încaseze nişte dividende, din tăcerea lui preţioasă! Din această perspectivă, atît plecarea lui Hayssam din România, cît şi revenirea sa par să fie rezultante ale unor forţe mult mai puternice decît dorinţa lui de libertate, ori dorinţa bravelor noastre autorităţi de dreptate şi justiţie! Pentru a pătrunde misterul acestei "forţe negre" trebuie început cu începutul: cine este Hayssam şi în ce piesă joacă el? Răspunsul direct este simplu: un pion dintr-o falangă a spionajului internaţional, lansată şi bine implementată pe pămînturi mioritice, încă de pe vremea "operaţiunilor negre" ale regimului Ceauşescu, cu mulţi beneficiari şi multe părţi interesate, de la "bişniţarii" fostei administraţii a României, pînă la "casele mari" ale spionajului care operează în spaţiul Orientului Mijlociu. Un joc complicat, în care majoritatea celor care îşi închipuiau că ţin sforile păpuşii în mînă, erau de fapt ei înşişi păpuşi în mîinile altor sforari, mult mai pricepuţi şi mai dotaţi pentru jocul respectiv. După toate datele, Hayssam nu pare să fi fost un pion important, ci unul care şi-a dat importanţă, mai ales după 1990, "capacitînd" oameni şi cercuri importante din sferele înalte de la Bucureşti. Aşa a intrat şi în vizorul altora, care au vrut să ştie ce hram poartă individul, cu adevărat, cît şi ce anume poate, dincolo de arta de a primi gratis "afaceri", cu ajutorul puterii de la Bucureşti, pentru care a livrat conştiincios "parandărătul" cuvenit! Scenariul răpirii jurnaliştilor români pare să fi fost testul, pe care Hayssam l-a căzut cu brio! Atunci ne-a fost prima dată livrat, cu tot cu eticheta de terorist! Cineva, însă, pare să se fi speriat de consecinţele imprevizibile ale jocului, atîta vreme cît personajul încă mai putea să vorbească. Drept pentru care l-a livrat altora! Libertate contra tăcere! Şi atunci, de ce ni l-au dat înapoi, a doua oară? Dacă miza jocului este mică, atunci răspunsul nu poate fi decît unul: pentru că personajul nostru nu mai face nici doi bani, după cum foarte probabil n-a făcut niciodată, în materie de spionaj! De făcut, a făcut bani, la propriu, din bişniţă, la nivel înalt! Şi atît! Dacă miza jocului este mare, însă, atunci retrimiterea lui Hayssam la Bucureşti este un test, dar nu pentru Hayssam, ci pentru Bucureşti! Cineva vrea să ştie cine şi cu ce s-a ocupat prin subsolurile serviciilor noastre de informaţii, în timp ce pe afară şi pe la adunări festive fluturau steagurile NATO şi ale "Parteneriatului strategic" cu Statele Unite.