Moara lui Morar

Observ că, în ultimele zile, Direcţia Naţională Anticorupţie şi, în special, şeful vremelnic al acestei instituţii, sunt din nou în centrul atenţiei opiniei publice.

Personal, n-am văzut niciun caz de mare corupţie care să fi fost rezolvat de către DNA. De aceea, nu văd utilitatea DNA şi, cu atât mai puţin, nu văd necesitatea păstrării în fruntea acestei instituţii a aceleiaşi persoane.

Şi nu mă refer la cazurile nerezolvate cu parlamentari sau miniştri (aici să zicem că există scuza imunităţii parlamentare şi a intervenţiei vinovate a Curţii Constituţionale), ci mă refer la celelalte cazuri, unde vedem la televizor arestări spectaculoase şi ne trezim pes­te câteva luni cu achitări tot atât de spectaculoase.

Pentru exemplu, a se vedea cazurile celor două judecatoare din Mureş şi, respectiv, Oradea, al procurorului din Prahova etc. Vedem la televizor cazuri de arestaţi care, după două trei luni de stat în arest, sunt bine mersi, la vechile locuri de muncă, eliberaţi fiind pentru greşeli de procedură.

Pentru exemplu, a se vedea cazul funcţionarilor de la paşapoarte, de anul trecut. Ba mai mult, vedem imens de multe cazuri în care întreaga cercetare penală este anulată, pe motiv de lipsă de procedură (cazul Copos este edificator).

Cel arestat sau doar acuzat pe nedrept are dreptul la des­păgubiri, inclusiv la despăgubiri morale, pe care nu va ezita să le ceară, inclusiv la DNA. Doi foşti preşedinţi de bănci au şi făcut-o deja şi au obţinut câştig de cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statul român - şi nu procurorul instrumentator al cazului - urmând să plătească daunele.

Acestea, stimaţi tovarăşi, sunt eşecuri profesionale ale procurorilor DNA şi, mai ales, eşecuri manageriale ale conducerii DNA, cu nimic justificate. Sistemul judiciar penal românesc presupune că procurorul acuză şi judecătorul judecă.

Dacă judecătorul nu este convins de justeţea acuzaţiei, atunci înseamnă că a greşit procurorul. Simplu. Nu sistemul este de vină, ci procurorul şi, datorită ierarhiei, şeful acestuia.

Cum se explică aceste eşecuri? Separând cazurile politice de cazurile "normale", nu există alţi vinovaţi decât instituţia în sine, conducătorii acestia şi însăşi procurorii care lucrează în cadrul instituţiei.

DNA este burta moale a sis­temului judiciar penal româ­nesc. În anul 2002, ideea Parchetului Naţional Anticorupţie (instituţia de unde a "evoluat" actualul DNA), concepută de PSD-ul domnului Năstase, a fost unanim criticată ca fiind neconstituţională, întrucît inventa un corp de procurori paralel celui care se integrează, conform Constituţiei, Ministerului Public, îşi inducea ideea prostească şi periculoasă pentru actul de justiţie penală că procurorii obişnuiţi nu sunt capabili să soluţioneze în condiţii eficiente cazurile de corupţie.

Aşa-zisul reper al acestei instituţii, Parchetul Naţional Anti-Mafia din Italia, nu a fost, de fapt, un model de eficienţă şi nici de respect deosebit al drepturilor omului, Italia fiind în deceniul nouă un fel de campioană a condamnărilor la CEDO în urma celebrei operaţiuni mani pullite din anii 80".

Sub pretextul luptei contra mafiei italiene (vedem acum ce eficientă a fost această luptă, când mafia napoletană a îngropat Napoli sub tone de gunoaie), procurorii anti-mafia au comis multe încălcări ale drepturilor omului şi Italia a plătit, ulterior, pentru aceste abuzuri.

Istoria se va repeta, probabil, cu România. Instituţia, rebotezată DNA, a fost ulterior integrată Parchetului General, primind acelaşi rang de competenţă, şi a fost transformată treptat într-o vedetă media, care obişnuieşte să îşi rezolve - fals şi parţial - cazurile la televizor.

Fiind cea mai vizibilă instituţie judiciară, DNA a reuşit cumva să creeze impresia că este nu numai un corp profesional eficient, ci şi unicul organism statal care mai luptă cu corupţia. De altfel, ultimul raport al Comisiei Europene asupra justiţiei conţine aprecieri pozitive la adresa DNA.

Întrucât nu sunt decident politic şi cu riscul de a comite o împietate (căci, nu-i aşa, ceea ne spune Comisia este sfânt), voi susţine că această apreciere pozitivă este cât se poate de superficială şi de greşită.

Oriunde în lume, anularea unui mare dosar de corupţie pentru lipsă de procedură, ca să iau doar un exemplu, ar fi dus imediat la demisia/demiterea conducerii. Dar la noi, nu. Locul sfinţeşte omul în România.

Am ajuns sa fim convinşi că o instituţie statală nu poate funcţiona eficient decât dacă are la conducere una şi aceeaşi persoană, pentru singurul motiv că a fost lăudat de Comisia Europeană.

Pe plan intern şi din pers­pectivă profesională, eu nu vad decât un şef al DNA care nu a reuşit, în trei ani, să ducă la bun sfârşit niciun dosar de mare corupţie, ci doar să se gudure pe lângă preşedinte şi să dea bine la societatea civilă.

În fine, în structura acestei instituţii, egală în ierarhia competenţei cu Parchetul General, lucrează în jur de 200 de procurori, cei mai mulţi dintre ei fiind aduşi de la parchetele din teritoriu, fără ca treptele obligatorii de promovare către Parchetul General să fi fost parcurse în mod firesc.

Este aproape natural ca cel care a ajuns pe această înaltă treaptă a magistraturii arzând mai multe etape să vrea să epateze cu arestări televizate, ignorând procedurile şi ţinta reală a dosarului de corupţie, respectiv condamnarea sau achitarea acuzatului.

Poate că această constatare ar trebui să dea de gândit decidenţilor noştri. Poate că DNA ar trebui desfiinţată sau procedura de selecţie a procurorilor modificată. Oricum, domnul Morar trebuie schimbat.