Moartea inginerului de sunet

A murit zilele trecute, în vârstă de 80 de ani, inginerul american Ray Dolby, creatorul sistemului de sunet de înaltă fidelitate care îi poartă numele. Nu sunt expert în electronică şi nici "audiofil" veritabil. Însă anunţul mi-a adus aminte de o istorie. A sunetului la români.

Puşti fiind, locuiam în Berceni, prin zona Brâncoveanu. Acolo existau, după obiceiul timpului, câteva magazine la parterul unui bloc cu zece etaje. Alimentara, Pâine, Carne (acesta era mai tot timpul gol-goluţ), Sifoane, o librărie. Mai exista şi un fel de atelier de reparaţii Radio-TV. (Spre informarea cititorilor mai tineri, televizoarele din acea vreme se stricau adesea. Iar dacă se stricau, trebuiau reparate, nu aruncate sau returnate.)

Acolo, în faţa vitrinei "cooperativei" Radio-TV, m-am întâlnit, fascinat, cu tehnologia de înaltă fidelitate. Aceea veritabilă, din Vest. Atelierele acestea funcţionau, din câte îmi dau seama, ca un fel de consignaţii care aduceau un aer capitalist într-o lume altminteri gri-beton. Eram mulţi puşti care foloseam orice prilej să dăm o fugă, să vedem şi să comentăm ce au mai pus în vitrină cei de la Radio-TV.

Nu am nicio idee de unde le aduceau şi nici măcar dacă toate erau de vânzare. Însă erau splendide. În vitrine, de acest fel am văzut magnetofoane Akai, masive, din aluminiu, Deck-uri Denon sau amplificatoare Tehnics. Îmi amintesc că la un alt Radio-TV, de lângă Piaţa Amzei, am văzut, prin anii '80 - minunea-minunilor! - un aparat cu video-disc laser.

Cred că nu exagerez dacă spun că exista o adevărată cultură a sunetului de înaltă fidelitate în acei ani. Una în care majoritatea dintre noi, desigur, erau mai degrabă spectatori. Echipamentul nu era la îndemâna oricui. Însă acest mediu exista, vibra de viaţă, şi oricine putea participa.

În lipsa unor discuţii tip town-hall, românii, mai ales cei tineri, se strângeau pentru a gusta împreună şi pentru a dezbate sunetul Hi-Fi. În liceu am fost, de exemplu, la un fel de club de întreprindere, prin Bucureştii Noi. Acolo, un "tip" ne punea să ascultăm, la un magnetofon impresionant, Tangerine Dream sau Kraftwerk.

Cultura aceasta despre care vorbesc avea nu doar o componentă a sociabilităţii. Mai profund, exista o atenţie individuală la sunet, un exerciţiu susţinut, o calitate a percepţiei care se transforma în asceză atunci când încercai să asculţi o oră prin furtuna bruiajului topul muzical de la Europa Liberă, pus pe unde scurte de Andrei Voiculescu (nepotul poetului Vasile Voiculescu).

Securitatea şi Partidul cunoşteau foarte bine potenţialul subversiv al acestei culturi. Cornel Chiriac, fost realizator al emisiunii muzicale de la acelaşi post de radio, a fost asasinat în 1975, în împrejurări neclare. De regulă, contra-măsurile erau mai benigne. Cluburile audiofililor erau închise, emisiunile locale (Radio România avea, oficial, pe "canalul 3" o emisiune stereo) erau reduse sau eliminate.

Dar ascultătorii au rămas. Mulţi aveau urechea fină şi educată. Cred că nu este o întâmplare că Piaţa Universităţii a produs atâta muzică bună, în 1990.

Ce explică această sensibilitate exersată? Cred că una dintre explicaţii ţine de natura comunicaţiei în totalitarism. Exista senzaţia, parţial justificată, că totul era ascultat, prin informatori şi prin microfoane. Oamenii coborau vocea când atingeau anumite subiecte, erau mai atenţi la nuanţe, la ton. Iar sunetul Hi-Fi îţi dădea ocazia să delimitezi o sferă privată, în care hârâiala propagandei oficiale, răstită la difuzor, era exclusă.

De partea cealaltă a Cortinei de Fier a fost Leon Theremin, un inginer şi fizician de geniu, ca şi Ray Dolby. A inventat Theremin-ul, un precursor al sintetizatorului electronic. Aruncat în Gulag a fost cel care a creat "Obiectul" (The Thing), un microfon care a speriat serviciile secrete americane. "Obiectul" nu avea alimentare şi nici nu semăna a microfon, deci era, practic, indetectabil cu tehnologia vremii sale. Folosea un fascicul de microunde îndreptat de la distanţă asupra unei cavităţi rezonante. Un asemenea dispozitiv a ajuns deasupra biroului ambasadorului american la Moscova, Averell Harriman, în 1945, când un grup de pionieri i-a făcut cadou ambasadorului, ca un "gest de prietenie", o placă de lemn pe care figura sigiliul de stat american. Existenţa "Lucrului" a fost descoperită accidental, abia în 1952, de un operator britanic, surprins că ascultă, pe un canal radio, conversaţiile din biroul ambasadorului Statelor Unite. Theremin a fost decorat cu Premiul Stalin şi a murit în 1993.

Ce a mai rămas din cultura sunetului de înaltă fidelitate? Mă tem că nu foarte mult. Aici este un paradox. Tehnologia a avansat, desigur. Însă filele audio folosite astăzi sunt MP3, din care s-a extras o bună parte din informaţie pentru a fi mai compacte. Puţini oameni mai ascultă un album în întregimea sa. Parodiile muzicale sunt tot mai prizate. Iar din vitrina de pe Brâncoveanu au dispărut magnetofoanele din aluminiu. Se vând acolo cartele telefonice.