Moştenirea familiei Bush

Rezultatele alegerilor americane, de la jumătatea mandatului, au oferit actualului Preşedinte o singură preocupare serioasă, pentru ultimii doi ani pe care-i va mai petrece la Casa Albă. Să salveze, ce mai poate fi salvat, dintr-un concept politic pe fundalul căruia va fi judecat de Istorie.

Moştenirea Bush în politica americană coboară pînă în ultimul deceniu al perioadei războiului rece. La vremea aceea, director al faimoasei CIA, G. Bush, tatăl, a fost omul sub mîna căruia s-au planificat şi pus în aplicare operaţiunile pentru "faza finală" a confruntării cu URSS. Un amestec savant dozat de inflexibilitate ideologică, iniţiativă strategică, cu potenţarea forţei tehnologic-militare, subtile manevre "pe frontul nevăzut" pentru acoperire şi inducere în eroare, de negociere de pe poziţii de forţă, nu doar cu adversarii, ci şi cu aliaţii care trebuiau să se alinieze poziţiei americane, pentru ca întregul mecanism să funcţioneze eficient. Identificarea URSS cu "Imperiul Răului" a devenit brandul Preşedinţiei Reagan, întruchipînd decizia de a cîştiga fără echivoc confruntarea cu "Comunismul" în favoarea Americii şi a Occidentului. Echipa Reagan a reintrodus, după mai bine de două decenii de "menajamente", o neobişnuită notă de duritate, atît în limbajul, cît şi în atitudinea faţă de URSS, care o făceau să pară "soft on communism" pînă şi pe Doamna de Fier a Marii Britanii. Asta, tocmai cînd liderii "liberali" şi "luminaţi" ai erei gorbaciovismului, instalaţi la Kremlin, propuneau Statelor Unite înlocuirea confruntării Est-Vest cu un amestec de relaxare ideologică şi militară, asezonată cu competiţie şi cooperare pe tărîm economic şi politic. Schimbînd fotoliul de Director, de la Langley, cu cel de Preşedinte, din Biroul Oval, Bush-tatăl a fost exact unde trebuia, cînd trebuia, pentru a încasa dividendele politicii echipei sale: retragerea militară a URSS din centrul Europei şi reunificarea Germaniei, prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est şi, în ultimă instanţă, chiar a URSS, iar odată cu ea, a întregului "Imperiu al răului".

Cu un asemenea succes la activ, e greu să convingi pe cineva să mai schimbe reţeta! Echipa republicană a uliilor - Cheney, Wolfowitz, Rumsfeld - se pregătise pentru continuarea "efectului de domino". Iar agresiunea nesăbuită a Irakului asupra Kuweitului, de la începutul anilor "90, a oferit exact motivul de care era nevoie pentru a muta operaţiunile de pe teatrul european, pe cel al Orientului Mijlociu Extins.

Vestea proastă şi neaşteptată a fost eşecul politic în alegerile pentru Casa Albă. Deşi în plină eră de dominare republicană, stăpînind majoritatea din Senat şi Congres, nucleul dur al echipei Bush a fost nevoit "să intre în adormire". Una activă, desigur, pentru că cele două administraţii Clinton au fost instilate din plin cu ideologia excepţionalist-triumfalistă conform căreia singura preocupare a politicii internaţionale americane trebuia să fie fructificarea poziţiei de "unică super-putere", de "hiper-putere mondială", că organizarea "noii ordini" trebuie făcută de Statele Unite şi doar de Statele Unite. Nu a fost mult pînă ce democraţii responsabili de politica externă americană au dezvoltat apetitul pentru folosirea forţei sau a poziţiilor de forţă în abordarea crizelor internaţionale. Iugoslavia este ilustrarea cea mai bună.

Revenirea la Casa Albă, sub mandatul actualului preşedinte Bush jr., dar mai ales atacul de la 11 septembrie, au oferit toate condiţiile, politice şi psihologice, pentru ca viziunea echipei uliilor republicani să devină politica oficială a Statelor Unite. Restul este istorie.

Doar că, în politică, istoria este judecată nu doar la timpul viitor, ci şi la cel prezent. Iar judecata ce pare să fie făcută astăzi asupra moştenirii Bush este una negativă. Atît în Statele Unite, cît mai ales în Europa. Nuanţele sunt însă esenţiale în a judeca diferenţele.

În Statele Unite, electoratul a dat un vot de neîncredere Administraţiei Bush, pentru mandatul curent. Mai precis, pentru gestiunea problemei irakiene. Pentru sacrificarea abordării realiste, de dragul inflexibilităţii doctrinare. Nu atît pentru "eşecul din Irak", cît pentru eşecul de a schimba ceva la timp, eşecul de a căuta soluţii alternative, care să reducă nivelul angajării americane, deci al victimelor, scurtînd în acelaşi timp "tranziţia" pentru irakieni. Eşecul de a fi scăpat de sub control procesul prin care Irakul a devenit solul cel mai fertil pentru cultivarea teroriştilor, zi de zi şi ceas de ceas, în proporţii de masă, vorba lui Lenin.

În Europa, reacţiile la votul care a readus majoritatea democrată în Camera Reprezentanţilor şi în Senat au fost de jubilaţie. Interpretarea standard este că votul a descalificat total şi deplin "Doctrina Bush". Dacă dorinţa vindicativă este oarecum de înţeles, după frustrările suferite de europenii care s-au confruntat direct cu inflexibilitatea celor două administraţii Bush, incapacitatea de analiză sau superficialitatea judecăţii nu sunt decît reţete pentru greşelile în care Europa însăşi persistă. În graba de a scoate "Politica Bush" de pe rafturile cu "lecturi obligatorii" şi de a-i pedepsi pe cei care au mizat prea insistent pe "cartea americană", europenii au toate şansele să piardă din vedere esenţialul sau, cum spune o frumoasă vorbă a românilor, să arunce din copaie copilul, odată cu zoaiele. Iar, esenţialul este definit de realităţile pe care America le-a luat deja de mult în considerare, chiar dacă echipa republicanilor duri nu le-a tratat în modul cel mai adecvat.

Lumea noii ordini mondiale, chiar şi dacă am scoate-o de sub tutela americană, este una predominant confruntaţională şi nu mîngîiată de "spiritul tandru al cooperării", aşa cum se auto-iluzionează cei mai mulţi politicieni ai Europei. Odată eliberată de ameninţarea războiului nuclear global, lumea a redescoperit, cu frenezie, că violenţa în relaţiile internaţionale este o uneal­tă foarte versatilă. Şi o utilizează din ce în ce mai des, indiferent dacă rezultatele sunt sau nu favorabile, indiferent dacă ţii în mînă un toiag nevolnic sau o armă nucleară artizanală, dacă ameninţi un vecin minor sau hidra cu şapte capete, gata să te înghită, dacă n-ar fi ocupată cu alte treburi mai urgente. Asaltul asupra lumii occidentale, fie că e vorba de terorism, fie că va fi vorba de alte forme, preponderent economice, ideologie sau culturale, este unul istoric. El va rămîne constanta politică a secolului XXI, iar asaltul se face atît din afară, cît şi din interior. Miza jocului nu este "moştenirea Bush", ci "Moştenirea modernităţii raţional-libertariene", a cărei fructificare Europa deocamdată a ratat-o. Prima dată prin politica mioapă a constituirii imperiilor naţional-coloniale şi a inevitabilei lor confruntări, iar mai nou cultivînd iluzia că Europa unificată doar birocratic şi economic, umbra unui imperiu, poate fi vehiculul care să-i asigure un loc privilegiat în lumea de mîine.