Moţiunea, cel mai mic numitor comun

Din nou, scandal. Scandal nu numai în tabăra PNL. Ci şi în interiorul fiecărui partid parlamentar în parte, minus UDMR. Şi scandal între cei care doresc înlăturarea lui Florin Cîţu de la Palatul Victoria. Scandal pe moţiune. Şi ştiţi de ce? Pentru că partidele sunt incapabile să identifice cel mai mic numitor comun. O fac eu în locul lor.

PSD doreşte, cum este şi firesc, să le aplice o lovitură în moalele capului liberalilor. Iar o moţiune de cenzură câştigătoare e numai bună. Prin urmare, în principiu, Marcel Ciolacu şi ai săi nu au niciun motiv să ezite. Să semneze documentul şi să voteze în Parlament.

USR a decis prin vot în organismul său de conducere că nu mai rămâne la guvernare în condiţiile în care Cîţu e premier şi că, într-o asemenea eventualitate, elaborează şi promovează o moţiune de cenzură.

Şi independent de conjunctura din ultimele zile, AUR a pregătit şi el o moţiune de cenzură.

Avem aşadar trei moţiuni de cenzură şi trei partide care bâjbâie şi nu sunt decise, pentru moment cel puţin, să meargă pe un document comun. În aceste condiţii, pentru declanşarea procedurii parlamentare, singurul partid care ar putea strânge suficient de multe semnături este PSD. Dar pentru succesul moţiunii niciun partid nu are garanţii minime dacă merge singur. De ce s-a creat această situaţie?

Răspunsul la această întrebare nu este deloc complicat. Există diferenţe extrem de mari între obiectivele politice ale celor trei partide dincolo de eventualul succes al unei moţiuni de cenzură. PSD de pildă, având la vârf o conducere laşă care se fereşte să-şi asume răspunderea, vrea să amâne sine die momentul preluării executivului. Aşteaptă să treacă criza pandemică şi criza economică. Ca şi când cele două crize ar trece de la sine sau ar putea fi contracarate eficient de către Guvernul aflat la Palatul Victoria şi pe care acest partid, pe bună dreptate îl socoteşte a fi nevolnic. Contraproductiv. PSD ar vrea cumva să revină la putere pe cai mari, dar în niciun caz acum. Şi atunci, din cutia cu jucării de rezervă, a scos şi ne agită pe la nas fantoma anticipatelor. Anticipate parlamentare nu au mai avut loc în România. Şi, aşa cum este organizată viaţa noastră politică, e greu de presupus că vor avea loc vreodată. Pentru că niciun parlamentar nu vrea să renunţe la mandatul său. Pentru că niciun parlamentar nu este sigur că în urma dizolvării forumului legislativ va mai fi pus pe liste de către partidul din care face parte. Cu atât mai mult cu cât din ce în ce mai mulţi parlamentari sunt neafiliaţi. Şi, în fine, pentru că niciun partid nu este sigur că până la urmă scorul îl va favoriza într-o conjunctură în care cetăţenii au din ce în ce mai puţină încredere în clasa politică. Tema anticipatelor nu este decât un balon de săpun vânturat la disperare de către PSD. Un partid şovăielnic, care nu vrea să ia taurul de coarne. Probabil că dacă l-ar lua nici nu ar prea şti ce să facă cu el. Şi din acest motiv dansează lambada.

USR vrea să îl dea jos pe Florin Cîţu, dar în acelaşi timp prima lui opţiune e să rămână la guvernare. La fel cum pesediştilor nu le surâde ideeea de a se alia cu neomarxiştii, nici neomarxiştilor nu le surâde ideea unei alianţe la guvernare cu "ciuma roşie". Din acest motiv, în USR este prezentă o veritabilă discordie. Unii trag într-o direcţie, alţii trag în altă direcţie. Pentru că, cinstit vorbind, sunt unii gata să facă de dragul caşcavalului orice fel de compromis. Dacă va exista caşcaval ce contează cu cine va fi acesta împărţit? Dar cei care doresc o alianţă cu PSD sunt relativ puţini. Chiar dacă se manifestă extrem de vocal.

La AUR lucrurile sunt mai clare. De la bun început AUR a afirmat, şi până în prezent s-a ţinut de cuvânt, că nu este dispus să facă o alianţă politică generală cu orice partid. Ci doar alianţe punctuale, pe proiect. Aşa că AUR are intenţii declarate cât se poate de real. Vrea să dea jos acest guvern pentru că a ajuns la concluzia că este un guvern rău pentru ţară. După care, conform lui George Simion, se va găsi o soluţie. Şi, fireşte, aşa stau lucrurile.

Culmea este că există destul de mulţi liberali membri ai legislativului care şi ei doresc ca Guvernul Cîţu să plece acasă. Sunt cei care fie îl susţin pe Ludovic Orban, fie au ajuns la concluzia la care au ajuns dealtfel şi cei mai mulţi români că acest Guvern este rău şi că împinge România într-o prăpastie.

Una peste alta sunt suficient de multe voturi pentru ca Guvernul Cîţu să fie tras pe linie moartă. Şi în acelaşi timp nu sunt. Sunt, dacă îi adunăm pur şi simplu pe cei care vor debarcarea lui Cîţu şi nu sunt, dacă luăm în calcul agenda poolitică diferită a partidelor.

În aceste condiţii care este soluţia? Soluţia se impune de la sine. E atât de simplă încât sare în ochi. Este cu totul şi cu totul lipsit de relevanţă în acest moment eşafodajul politic concretizat prin motivaţia adusă uneia sau alteia dintre iniţiativele formulate în textele moţiunii de cenzură. Primul pas pentru normalizarea situaţiei din România şi în vederea curmării crizei politice este ca Guvernul Cîţu să cadă în urma unei moţiuni de cenzură. Asta doreşte populaţie. Din această perspectivă, cele trei partide iniţiatoare nu au nimic de pierdut dacă dau cu banul. În loc să se târguiască asupra motivelor pe care urmează să le invoce într-un document sau altul al moţiunii de cenzură, partidele nu au nimic de făcut decât să voteze deîndată unul dintre documente. Din această perspectivă, cel mai calificat este documentul PSD. Pentru că PSD, fiind cel mai mare partid, trebuie să aibă iniţiativa. Altfel se cheamă că stă cu coada între picioare. Dacă însă o serie de pasaje ale acestui document îi deranjează pe cei de la USR, aceste a pot fi pur şi simplu eliminate.

Guvernul poate să cadă în câteva zile după care partidele parlamentare vor negocia şi vor găsi o soluţie pe care i-o vor pune sub nas preşedintelui Klaus Iohannis. Şi orice formulă va fi mai bună decât cea care astăzi s-a împotmolit. De aceea trebuie mers pe cel mai mic numitor comun.