Moţiunea şi ghiuleaua

Rezultatul este dinainte cunoscut. Mai rămân de evaluat doar consecinţele.

Rolul moţiunii de cenzură este decisiv pentru dinamica guvernării şi evidenţierea marilor fracturi din sistemul constituţional al României. Pornind de la o lege nescrisă a guvernării, conform căreia Executivul este supus celui mai ridicat nivel de eroziune politică, textele constituţionale, echilibrate şi nuanţate, prevăd diferite modalităţi de refacere a acestuia, fără ca structura puterii să fie în întregime afectată. Moţiunea de cenzură este o măsura extremă, cea prin care Puterea Legislativă retrage Executivului mandatul de guvernare, acordat la investitură. În consecinţă, nu doar guvernul îşi pierde capacitatea de exercitare a autorităţii, ci toate celelalte instituţii, de unde necesitatea de a recurge la alegeri, de a reface întregul eşafodaj al Puterii, pe baza unui nou mandat electoral. Caracterul excepţional, extrem, al "moţiunii de cenzură" reiese cu atît mai mult din faptul că aprobarea ei presupune şi marchează momentul dizolvării majorităţii parlamentare care a asigurat investitura. Bolnavă de "originalitate" prin omisiune sau deformare, ca mai toate construcţiile instituţionale de la noi, Constituţia României nu a prevăzut modalităţi intermediare de refacere a Puterii Executive, care şi-au dovedit utilitatea şi necesitatea în spaţiile democraţiilor mature, altele decît remanierea. Depunerea mandatului de către Premier, ceea ce ar da mînă liberă Preşedintelui să caute o nouă majoritate de guvernare, cu acelaşi Prim Ministru, sau cu un altul, fără a dizolva neapărat Parlamentul, este la noi un exerciţiu forţat. Demisia Premierului a fost asimilată, din raţiuni politicianiste, cu demisia oricărui alt ministru. În acest fel, într-un mandat de patru ani se poate schimba întreaga echipă guvernamentală, chiar de mai multe ori, fără niciun control din partea Puterii Legislative. Guvernul, ca instituţie, este slăbit, în raport cu Preşedintele, iar statutul Primului Ministru cu atît mai mult. De altfel, nici Legea de organizare a Guvernului, nici Constituţia nu au clarificat dacă Guvernul României funcţionează după logica unui "Consiliul de Miniştri", unde Premierul este doar "primul între egali", sau după regulile unui "Cabinet", unde el reprezintă autoritatea guvernului, iar miniştri sunt doar ajutoarele sale executive. În consecinţă, singura modalitate radicală ce rămâne la dispoziţia Legislativului de a cenzura per ansamblu activitatea Executivului este cea care echivalează cu o moţiune de auto-cenzură! Această nefericită şi forţată coincidenţă face ca, la noi, moţiunile de cenzură să aibă, din capul locului, şanse foarte slabe de a întruni o majoritate în Parlament.

Slăbiciunea actualei moţiuni de cenzură are însă şi alte cauze naturale. Ca act politic, ea nu a fost cîtuşi de puţin convingătoare. Prin însăşi natura extremă a acţiunii, una care cere revenirea la consultarea voinţei electoratului, moţiunea trebuie să aibă o întemeiere ce depăşeşte "temele curente" ale guvernării şi mai ales trebuie să se bazeze pe o virtuală majoritate. Să reprezinte actul cel mai semnificativ de mobilizare a "Opoziţiei".

Greşelile PSD încep de la ignorarea acestor cerinţe elementare. În locul unei analize a efectelor structurale ale guvernării, care ar fi justicat cererea de alegeri anticipate, autorii textului prezentat în Parlament au rămas la stadiul "trecerii în revistă" a diferitelor măsuri, acţiuni şi efecte ale guvernării, receptate ca negative, la nivelul opiniei publice. E ca şi cum moţiunea nu ar fi vrut mai mult decît să facă din gri negru, iar din negru şi mai negru, sperînd că "imaginea" va fi, prin ea însăşi, convingătoare. De aici, a rezultat o poliloghie care i-a adormit pînă şi pe parlamentarii PSD!

Dacă la nivelul textului şi al analizei nu s-a ţintit prea sus, la nivelul pregătirii politice a acţiunii s-a folosit politica struţului. Conducerea PSD a băgat capul în nisip, preferînd să nu vadă că nu există nici cea mai mică speranţă pentru a constitui o "majoritate de penalizare". Sau, poate, PSD-ul a crezut că tot ce zboară se mănîncă, iar rivalitatea dintre partidele şi personalităţile de vîrf ale coaliţiei se va transforma de la sine într-un vot alături de opoziţie. Naivitatea aceasta ar fi putut fi încurajată şi de zvonurile dinspre Cotroceni, care sugerau că s-a revenit la obiectivul alegerilor anticipate. Dar, oricîte baloane de încercare şi sugestii încîntătoare ar fi fluturat cineva pe sub nasul liderilor PSD, naivitatea în politică a fost şi rămîne o slăbiciune, nu o virtute. S-a preferat soluţia "gestului simbolic": opoziţia şi-a făcut datoria! Poate că actuala conducere a PSD-ului a sperat ca moţiunea să-i întărească poziţia politică, în interiorul partidului şi în relaţia fragilă cu un electorat tot mai incert. Nici calculul acesta nu rezistă la o minimă cercetare pentru simplul motiv că nu pot fi eliminate costurile eşecului.

În sfîrşit, PSD-ul depunător al moţiunii de cenzură nu a reuşit nici măcar pentru o clipă să creeze imaginea unei mobilizări de forţe, a unei încordări capabile să răstoarne guvernarea. Izolat rapid de refuzul PRM, PSD a ratat încă o şansă de a se prezenta ca stîlp şi organizator al "Opoziţiei". Nici din interiorul coaliţiei, mult aşteptatul sprijin al PC nu s-a arătat. În consecinţă, moţiunea nu este a opoziţiei, ci doar a PSD-ului, un partid izolat, din ale cărui mişcări greşite aproape toate celelalte formaţiuni speră să încaseze beneficii, să-şi taie hălci electorale.

Fără să ţină cont de condiţiile situaţiei politice interne, ori de logica foarte riguroasă a exerciţiului numit "moţiune de cenzură", PSD-ul a ales să-şi mai agaţe o ghiulea de picioare, cu speranţa că, odată scufundat în apele învolburate ale "mării" electorale, poziţia sa va cîştiga ceva, măcar la capitolul stabilitate!