Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o!

Vorba asta am auzit-o încă din copilărie, dar înţelesurile ei nu le-am putut cuprinde decît mult mai tîrziu. Ea înfăţişează situaţia unui contract de două ori viciat. O dată pentru că cel care trebuia să facă reparaţia nu şi-a îndeplinit obligaţiile (na-ţi-o frîntă!), iar a doua oară pentru că, îm-potriva evidenţei, reparatorul vrea să-i impună solicitantului să accepte lucrurile ca şi cînd totul ar fi în ordine (că ţi-am dres-o!).

Mai mult decît ciudăţenia as-pectului contractual, remarcabil este dez-echilibrul de atitudine al situaţiei. Pe de o parte şarlatanul, cu tupeul său fabulos: nu şi-a făcut treaba la care s-a angajat, dar nu ezită să sfideze realitatea, să-l prostească-n faţă pe celălalt, să-i ceară să accepte punc-tul lui de vedere şi în consecinţă, să încaseze beneficiile, sau măcar să nu achite penalităţile pentru ceea ce n-a făcut. Pe de altă parte, victima agresorului, cu dreptatea de partea sa, confirmată de evidenţă, dar obligată la defensivă, confruntată cu asaltul fără scrupule al celuilalt asupra sa, a bunului-simţ, a realităţii, a bunei credinţe şi a valorilor legale, morale, angajate de orice contract încheiat cu bună credinţă. Vorba aceasta, nu se ştie cum, cînd şi de cine izvodită, ar trebui pusă ca motto al vremurilor pe care le trăim, aici la noi în ogradă şi, deopotrivă, dincolo de gardul ei, în satul acesta primitiv şi global care este lumea începutului de secol XXI.

Pe foaia de parcurs a fiecăreia dintre "guvernările reformei", la capăt de linie, controlorul, adică noi, cei ce încasăm consecinţele, putem scrie apăsat şi fără nicio teamă de greşeală: "Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o!". Privatizarea, din instrument al creării economiei de piaţă s-a transformat, datorită nepriceperii şi cupidităţii, în instrumentul dez-industrializării şi al decapitali-zării României. Nesfîrşitele şi abram-buritele "reforme ale învăţămîntului" au transformat zestrea educaţională şi de expertiză profesională a României, dintr-un atu al anilor "90, într-o piatră de moară legată de gîtul generaţiilor care vor avea de înfruntat un viitor încă şi mai dur, mai incert decît al nostru. Cei care vor să mă contrazică să se uite, zilnic, pe graficul care ilustrează dinamica analfabetismului în România! Administraţia ţării, dintr-o masă amorfă, total dependentă politic de cei care exercită puterea în stat, profesionalizată doar prin "calificare la locul de muncă", a devenit mecanis-mul bielă-manivelă al corupţiei instituţionalizate, o masă şi mai mare, încă şi mai dependentă de politicienii zilei aflaţi la putere, cu mici insule de profesionalizare care se pierd într-o masă de imbecilism instituţional, întreţinut şi promovat cu bună ştiinţă de conducerea politică a diferitelor paliere de administraţie publică. Justiţia, în loc să devină pilon al sistemului democratic, instrument esenţial de control asupra celor ce exercită puterea şi al menţinerii relaţiilor sociale în parametri normaţi de lege, s-a refugiat comod în rolul pe care-l ştie atît de bine, tradiţional, cel de unealtă a puterii şi maşinărie de stors banii din pungile celor care au timpul, interesul sau ghinionul să intre în maşinăria ei de tocat oameni şi destine. Parlamentul, dintr-o instituţie strategică a democraţiei a devenit cîmpul cel mai murdar al bătăliilor politice fără nicio miză de interes general, ruşinea unei societăţi pentru care virtuţile reformatoare ale democraţiei nu se mai deosebesc cu nimic de credinţa abulică în virtuţile tămăduitoare ale moaştelor plimbate de colo colo, ca să aibă lumea circ, că pîinea-i tot mai puţină! Cît despre guvern şi celelalte instituţii executive, ele au fost utilizate doar ca instrumente de realocare a resurelor bugetare în favoarea găştilor de partid şi "pîrghii" pentru "prepararea" viitoarelor alegeri, astfel încît să poată fi decise în favoarea celor care se află deja la putere. De altfel, România a mai trăit o perioadă politică în care cine organiza alegerile le şi cîştiga! Atunci exista însă un arbitru, care, chiar dacă nu total imparţial, avea grijă să mai rotească găştile care se băteau, la fel ca şi astăzi, cu aceeaşi îndîrjire şi lipsă de scrupule, pentru carnea de pe ciolanul guvernării şi asta pînă în pragul şi dincolo de pragul dezastrului politic şi social care pîndea după următoarea cotitură a Istoriei.

România ar putea să pară un simplu caz de patologie socială şi politică, dacă tabloul general n-ar reproduce aceleaşi trăsături, la scară globală. Confruntată de realitate cu consecinţele propriilor erori, neputinţe, corupţii, lipsă de viziune, de morală şi ideal, clasa politică a lumii se refugiază în spatele crizei. Criza este de vină, criza justifică orice discurs, orice pachet de măsuri anti-sociale, anti-democratice, anti-dezvoltare! Partea proastă pentru politicienii marilor centre de putere ale lumii este că li se cere să întreprindă ceva decisiv, să pună capăt urgiei! Iar ei nu fac nimic, pentru că nu ştiu şi nu pot! Asta ar echivala, pe de o parte, cu recunoaşterea responsabilităţii lor pentru ceea ce se întîmplă, iar pe de altă parte, ar impune reconfigurarea instrumentelor politice care le-au asigurat şi le asigură şi astăzi accesul privilegiat la putere şi exerciţiul ei în condiţii de cvasi-impunitate. Criza actuală a lumii nu este o criză economică, aşa cum ne spun politicienii şi propagandiştii lor mediatici. Este o criză politică, una de proporţii globale. Este o criză de sistem, dar nu a sistemului capitalist, cum se grăbesc să susţină cei care ar vrea să se caţere din nou la putere pe schelele şi scheletele "revoluţionarismului marxist- leninist", ci a unui sistem de ges-tiune a puterii numit Democraţie, pe care o generaţie politică ratată l-a abuzat, deformat şi desfigurat pentru a înclina definitiv şi fără putinţă de întoarcere balanţa puterii în favoarea sa. Este o criză a marelui contract social dintre cei care au primit ori şi-au arogat puteri tot mai mari şi cei care suportă în întregime consecinţele nefaste ale neroziei, lăcomiei, corupţiei şi lipsei de profesionalism a conducătorilor. Aici este ruptura, iar, pentru această generaţie, ea s-ar putea să se dovedească definitivă. Ce soluţie au politicienii? Ciuliţi bine urechile! Din gura lor se aude tot mai des cuvîntul război! Iar războiul lor nu are nimic de a face nici cu "interesele strategice", nici cu resursele, fie ele şi vitale, cu interesele geo-politice, ori cine ştie ce confruntare dintre "civilizaţii". Nu, este războiul lor împotriva societăţii, a celor care îi acuză deja public de relele pe care le-au creat şi propagat în sistem. Un război menit nu să salveze omenirea, ci să arunce repede sub pămînt această generaţie de martori acuzatori ai uriaşei, istoricei, ratări de care politicienii se fac vinovaţi. Ratarea democraţiei! Cam tot aşa cum Stalin şi Hitler au avut nevoie de un război pentru a îngropa 50 de milioane de martori acuzatori ai unei generaţii care a văzut finalul monstruos al ratării ideilor socialismului european, desfigurate pentru totdeauna de cele două regimuri totalitare! Pentru ei, soluţia este mereu aceeaşi: "Na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o"!