Naraţiunea războiului şi războiul naraţiunilor

A povesti un război este forma primară de a face istorie. Şi literatură şi, mai general, cultură. Nu în ultimul rînd, însă, politică. Cîtuşi de puţin o activitate "parazitară" hrănită doar de întîmplările, dinamica şi deznodămîntul ucigătoarei şi distrugătoarei confruntări, povestirea războiului are propriile obiective şi strategii. Place sau nu, la temelia istoriei şi a culturii europene regăsim relatarea unui război. Cel al coaliţiei aheilor împotriva Troiei. Iliada. O creaţie colectivă care topeşte în acelaşi creuzet frînturi disparate şi episoade închegate ale istoriei factuale, aspecte esenţiale ale credinţelor vremii, improvizaţia fabulatorie şi geniul construcţiei epice cu care au fost înzestraţi aezii, cei care au dus şi dezvoltat povestea mai departe, din generaţie în generaţie. Varianta pe care încă o mai citim şi azi a supravieţuit evenimentului două milenii şi jumătate. Ce a fost mai important, evenimentul sau naraţiunea despre el?

Întrebarea a devenit esenţială pentru ceea ce se întîmplă sub ochii noştri în războiul care stă să se reverse asupra Orientului Mijlociu şi asupra lumii întregi. Exact ca în cazul Iliadei, nu ştim şi nu avem cum să ştim ceva despre războiul cu pricina, decît din relatările despre el. În cazul nostru nu datorită timpului care s-a aşternut între noi şi eveniment, ci datorită faptului că, în ciuda tuturor credinţelor curente coform cărora locuitorii lumii noastre sunt conectaţi 24/7 la realitatea globală, ei sunt de fapt radical deconectaţi. Mai rău, obligaţi, "seduşi" sau "convinşi" prin repetare pînă la tîmpire, să ia contact cu un soi de artefact care pretinde că este sau reprezintă fidel acea realitate. Naraţiunea mediatică. Problema este aceea că receptorul, adică noi, nu controlăm în nici un fel, nu avem nici un fel de repere pentru a determina gradul de conformitate al "realităţii narate" în raport cu "realitatea realitate". Mai mult, funcţia manipulatorie a produsului care ne este băgat pe gît este evidentă, iar astăzi rareori disimulată. Ea are ca obiectiv declarat să ne lipească de o singură relatare, de o singură interpretare a evenimentelor, de un singur punct de vedere. De aceea, războiul pentru dominarea naraţiunii despre război este o componentă la fel de importantă în balanţa confruntării, ca şi războiul mijloacelor de distrugere care se desfăşoară pe teren. Este ceea ce, atît de "poetic" şi de cinic, se cheamă "războiul pentru controlul asupra minţii şi sufletelor" celor mulţi. Priviţi la lumea din jur. Suntem abia la începutul confruntărilor. Acţiunea hibridă care a îmbinat cu succes aspecte ale operaţiunilor teroriste de amploare în teritoriul Israelului, cu susţinere de artilerie şi rachete din arsenalul militar clasic, al ofensivei şi asediului, a declanşat şuvoiul naraţiunii despre ceea ce s-a întîmplat. Un şuvoi saturat, iniţial, de indignare faţă de atrocităţile comise de "luptătorii" Hamas în teritoriul Israelului şi de susţinere faţă de inevitabila reacţie de răspuns la agresiune. La nici 48 de ore s-au deschis ostilităţile şi pe cel de-al doilea front. Cel al naraţiunilor. Avantajul fazei iniţiale, de partea Israelului, trebuia masiv contracarat pentru ca dinamica evenimentelor să mai poată fi cît de cît controlată de cei care au pus la cale criminala incursiune de distrugere şi măcel asupra populaţiei Israelului. Aşa a apărut episodul "bombardării spitalului". Pus imediat pe seama acţiunilor militare de răspuns ale armatei israeliene şi supradimensionat emoţional prin ridicarea estimărilor asupra distrugerilor şi a pierderilor de vieţi umane la locul exploziei. Nu contează ce au putut arăta informaţiile şi analizele ulterioare, nici chiar revenirea unora dintre cei care au făcut "relatările" iniţiale, vezi cazul absolut năucitor al BBC-ului. În lumea războiului naraţiunilor, orice lovitură este permisă şi nimeni nu are timp pentru reevaluări, reveniri de corectură, reconsiderări sau pur şi simplu negarea oficială a ceea ce ieri a fost prezentat ca "realitatea-realitate" cînd de fapt era doar o grosolană mistificare. În lumea războiului naraţiunilor, ca şi în lumea bombelor şi rachetelor reale, efectul de distrugere provocat de explozia iniţială nu mai poate fi şters. El îşi produce efectele în mintea şi credinţele oamenilor pe termen imediat, mediu şi lung, indiferent ce mai zic unii şi alţii, în urmă.

Şi, la ce foloseşte toată "lecţia" asta?

Mă gîndesc că nu e rău să ştie cît mai multă lume că suntem cu toţii, chiar şi atunci cînd stăm cuminţi şi fără problemele altora pe cap, acolo, în culcuşul casei, al familiei şi al mediului nostru protector, faptul că în realitate, realitatea realitate, suntem deja ţinetele unui război la fel de dur ca şi cel pe care îl surprind parţial imaginile care ni se derulează în faţa ochilor pe ecranele mijloacelor mass media: războiul naraţiunilor. Vrem, nu vrem, nu avem cum să ne sustragem acestei "fatalităţi". Că, nu e rău să ne "înarmăm" întru propria apărare fie şi cu uneltele cele mai simple ale judecăţii proprii critice asupra a ceea ce ni se prezintă în faţa ochilor ca realitate de necontestat, ca interpretare justă şi justificabilă în termenii legilor internaţionale, ale dreptului şi imperativelor umaniste. Ca şi în cazul războiului troian şi al naraţiunii din Iliada, nu putem controla nici realitatea şi nici naraţiunile asupra ei. Suntem în bătaia lor încrucişată: nu ca spectatori, ci ca ţinte vii.