Naţional-socialismele postmodernităţii

Istoria modernă plasează foarte precis fenomenul cuprins în sintagma naţional-socialism: Hitler şi puterea celui de Al Treilea Reich. Coexistenţa, alăturarea şi, uneori, conjuncţia dintre ideologia "socialistă" şi cea "naţionalistă" este însă departe de a avea o singură valenţă şi imposibil de restrîns atît de drastic. Ca dovadă, evoluţiile politice şi schimbările importante de pe tabloul ideologic al lumii post-moderne, a celei născute după surparea structurii de putere bipolare, post război rece.

Organizarea lumii la sfîrşitul celui de al doilea război mondial are o coloratură predominant multilateralistă, menită explicit să blocheze resurecţia "naţionalismelor" considerate, vezi cazul interbelic al Germaniei, responsabile pentru alimentarea conflictelor internaţionale, pentru declanşarea crizelor şi ulterior a marilor conflagraţii, precum cel de al doilea război mondial. Un fel de precursor ideologic a ceea ce, începînd încă de la jumătatea anilor 70 ai secolului XX, avea să devină dominanta "mondialistă" sau "globalistă" a politicii. Organizaţia Naţiunilor Unite, organizarea embrionar-unională a Europei şi dezvoltarea ei ulterioară de tip "comunitar", pînă la Uniune Europeană, constituirea marilor blocuri regionale în Asia şi America de Sud, sunt tot atîtea demersuri care materializează această constantă a gîndirii politice postbelice. Atît de o parte, cît şi de cealaltă a cortinei de fier. Cu mijloace şi rezultate diferite, economic şi politic, dar şi cu asemănări importante. Este semnificativ să remarcăm faptul că primul val al resurgenţei naţionalismelor apare încă în vremurile bipolarităţii. "Soluţia naţională" apare, atît în Est cît şi în Vest, ca încercare a statelor din periferia şi semi-periferia celor două blocuri de a forţa redistribuirea raporturilor decizionale, economice şi chiar politice, între centrul super-dominant şi restul membrilor din grup. Pînă la jumătatea anilor 80 ai secolului trecut, retorsiunea "centrului" împotriva acestor încercări de reechilibrare a balanţei de putere a fost, de regulă, rapidă, masivă şi neîndurătoare, concretizată politic, economic, militar şi paramilitar, deopotrivă.

Ruperea zăgazurilor, odată cu căderea cortinei de fier, într-o eră în care globalizarea comunicaţiilor şi a comunicării mediatice devenise deja o realitate, iar globalizarea economiei teritoriul privilegiat al unor noi şi importante surse de bogăţie, individuală şi colectivă, părea să anunţe victoria masivă, fără nici un fel de opoziţie, a politicilor şi a ideologiilor "globaliste". Nu întîmplător, la începutul anilor 90 vedem o bruscă şi eferverscentă încercare de redefinire şi revitalizare a rolului ONU, un impuls politic masiv pentru lărgirea rapidă a UE şi a NATO, pentru constituirea unor blocuri economico-politice regionale încă şi mai puternic integrate în zonele Asiei şi Americii Latine, pentru codificarea, prin tratate, a relaţiilor dintre aceste blocuri şi Europa, respectiv Statele Unite. Marea surpriză a fost nu resurgenţa "naţionalis­melor localist-minimaliste" de tipul celor din spaţiul fostei Iugoslavii, ci reinventarea naţionalismului ca politică şi ideologie dominantă în importante centre de putere ale lumii: Rusia, China, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania, India, Brazilia, Argentina şi cu voia dumneavoastră, nu chiar ultima pe listă, Germania. Chiar dacă multilateralismul nu a fost cu totul aruncat peste bord, principiul "America first" adus de Trump de la slogan electoral la rang de politică de stat a fost îmbrăţişat de elitele politice din mai toa­te capitalele importante ale lumii post-moderne, mult înainte de fenomenul politic Trump. Şi nu numai de către elite, aşa cum a arătat, în cele din urmă, victoria la urne, în doi timpi, a "brexitiştilor", aşa cum arată dezvoltarea bazei electorale de putere a regimului putinian în Rusia, aşa cum arată sprijinul politic solid de jos în sus, de care se bucură regimul de la Beijing, sau victoriile electorale ale unor curente naţionalis­te mascate în soluţii "prezidenţialiste" aflate în concurenţă acerbă cu soluţiile naţionaliste clasice, cum este cazul Frontului Naţional în Franţa sau progresul electoral semnificativ al formaţiunilor aşa zis "populiste" în fapt naţionalist-localiste, din Spania, Italia şi Germania.

Cea de a doua valenţă neaşteptată a tabloului ideologic şi politic în lumea post-modernă este resurecţia, poate mai puţin spectaculoasă, dar nu mai puţin semnificativă, a "socialismelor" reinventate în cea mai mare măsură în afara spaţiului clasic al ideologiilor marxiste şi leniniste cultivate în URSS, China şi statele satelitare pînă la căderea cortinei de fier. Nişte "socialisme" ad hoc, hrănite mai ales pe solul unui amalgam de idei şi fantasme "anti-sistem", "anti-establishment" şi "anti-capitaliste". Vă vine să credeţi sau nu, reinventatul candidat democrat pentru Casa Albă, Bernie Sanders, este considerat nu doar de către dreapta americană, un "socialist". Liderul laburiştilor britanici, Jeremy Corbyn, în Marea Britanie, este un alt reprezentat al acestui tip nou de "socialisme" post-moderne. Partidul reunificării irlandeze Sins Fein, ajuns din poziţia de nişă în aceea de cîştigător al alegerilor (în fapt a venit pe locul doi) se felicită pentru ideile socialiste care i-au adus sprijinul electoral, dincolo de tema istorică a reunificării. Partidul Naţionalist Scoţian, care deţine monopolul absolut al puterii la Edinburgh, aparţine, dincolo de ideologia naţionalistă, aceluiaşi curent larg al "socialismelor" postmodernităţii.

Altfel foarte diverse, atît ca orientare dominantă politic, cît şi ca programe concrete, noile "socialisme" sunt o realitate, ascunsă pudic, sub cuvertura sintagmei populism, de media care se închină la falşii idoli ai corectitudinii politice. Studiul fenomenului şi al implicaţiilor manifestării sale largi în spaţiile politice ale democraţiilor post-moderne, atît de slăbite şi tot mai puţin încrezătoare în forţele proprii, ar trebui să fie o preocupare sistematică, nu doar pentru teoria politică, ci şi pentru practicienii ei. Pericolele, iluziile şi deraierile masive care stau ascunse în faldurile acestui nou tip de cortină ideologică sunt în cea mai mare parte necunoscute, mult prea aproximativ evaluate şi deloc discutate cu milioanele de oameni care sunt trimişi să pună un vot în urnă ştiind din ce în ce mai puţin pentru cine o fac şi cu ce consecinţe s-ar putea alege din gestul lor atît de firesc şi bine intenţionat.