NATO merge la război

Mai este posibil un război, un "Mare Război" în Europa? De la sfîrşitul celei de a doua mari conflagraţii mondiale, 1945, pînă în 1975, răspunsul a fost "DA". Un război este posibil, dacă Uniunea Sovietică atacă cu forţele sale armate un stat membru al NATO. Ipoteza zero: un atac în centrul Europei, în Germania, la linia artificială de demarcaţie dintre Est şi Vest. Desigur, pe planşetă s-au pregătit soluţii şi pentru variantele Sud, respectiv Nord. De aici, importanţa strategică a unor state cum sunt Turcia (sud), respectiv Marea Britanie, Danemarca şi Norvegia (nord). Şi, dacă atacul Moscovei are loc, ce se întîmplă? Pînă în 1975 răspunsul a fost, de asemenea, cît se poate de clar şi lipsit de echivoc: Statele Unite, în cooperare cu celelalte state membre NATO, vor folosi toate mijloacele militare avute la dispoziţie, inclusiv cele nucleare, pentru a opri şi respinge atacul respectiv, pentru a împiedica Moscova să modifice prin forţa armelor situaţia politică şi geo-strategică configurată la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Nici o îndoială, nici o ezitare! În mai puţin de trei zile, pe podul aerian "aruncat" de Statele Unite peste Atlantic ar fi ajuns în Europa sute de mii de militari şi echipamentele a zeci de mari unităţi, gata imediat de luptă. Tema generală a fost aceea că orice efort al SUA, în Europa, nu va putea împiedica, cu mijloace militare convenţionale, oprirea sau neutralizarea rapidă a străpungerii realizată prin surpriză de către sovietici. De aceea, încă din fazele iniţiale ale conflictului, opţiunea nucleară a fost direct şi explicit marcată, atît la nivel tactic, cît şi operativ-strategic. Aşa a început istoria rolului de descurajare, jucat de forţele şi capacităţile nucleare, în primul rînd cele ale SUA, în cazul unui conflict armat în Europa.

De ce este anul 1975 punctul de inflexiune, din perspectiva temei marelui război? Răspunsul a fost formulat la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, 1975. Actul Final semnat cu această ocazie de cele 35 de state participante, începînd cu SUA şi URSS, angajamentele politice asumate astfel, au făcut caducă ipoteza unui mare război în Europa. Viitorul Europei, au declarat oficial semnatarii, este cooperarea (est-vest), nu războiul. Forţele militare ale celor două alianţe, NATO şi Tratatul de la Varşovia, în special cele nucleare, vor juca în continuare un rol important, dar nu ca mijloace ale acţunii directe, ci indirect, ca factori de ponderare în jocul descurajării reciproce. Politic şi militar, întrebarea cheie a perioadei 1945-1975, "ce facem dacă începe războiul?" a fost înlocuită cu alta, radical diferită prin conţinut şi prin consecinţe politice şi militare: "ce facem ca să nu înceapă niciodată un război?". Cu suişuri şi coborîşuri, logica noii etape a fost încununată de declaraţia Reagen-Gorbaciov, 1987, care înlătura explicit posiblitatea unui mare război între URSS şi SUA în Europa şi deschidea calea reunificării Germaniei, respectiv a retragerii forţelor militare sovietice de ocupaţie din spaţiul Europei de Est. Încheierea războiului rece!

Bijuteria de porţelan scoasă din cuptoarele războiului rece de cuplul Reagan-Gorbaciov, numită "Pacea eternă a Europei", a fost făcută ţăndări de Putin şi regimul său. Odată cu declanşarea agresiunii militare a Rusiei asupra Ucrainei, istoria Europei a fost brutal trasă îndărăt la situaţia dinainte de 1975. Un mare război cu Rusia, care să implice Alianţa Nord Atlantică, a redevenit posibil. Pe zi ce trece, tot mai probabil. De ce? În primul rînd pentru că Putin şi clica sa anunţă tot mai des lumea, cu nonşalanţă, că agresiunea nu se va opri la Ucraina. Într-un viitor nedefinit, dar nu neapărat foarte îndepărtat, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, R. Moldova, România, Polonia şi chiar Germania, înscrise oficial pe lista de ţinte militare ale Moscovei putiniene, pot deveni focare ale noului război global.

Cealaltă cale către noul "mare război" a fost deschisă chiar de agresiunea Rusiei în Ucraina. Pînă de curînd, cu puţine excepţii, lumea decidenţilor politici din spaţiul euro-atlantic a fost de acord că Statele Unite, aliaţii săi Europeni, NATO, Uniunea Europeană, nimeni nu are dreptul să cedeze în faţa agresiunii. Singurul rezultat final al aventurii militare a lui Putin în Ucraina trebuie să fie înfrîngerea definitivă a forţelor agresoare şi retragerea Rusiei din Ucraina. Obţinerea oricăror avantaje, politice sau teritoriale, trebuie exclusă. Altfel, seminţele viitoarei agresiuni sunt deja puse în solul fertil al nehotărîrii, slăbiciunii şi laşităţii celor care preferă să cedeze în faţa forţei. Iar seminţele nu vor întîrzia să dea noi roade, amare. Nu doar pentru Ucraina, ci şi pentru alte state ale Europei, în ultimă instanţă, pentru tot spaţiul euro-atlantic. Implicarea statelor NATO în susţinerea politică, dar şi militară a Ucrainei este evidentă şi de largi proporţii. Acest fapt oferă lui Putin un surogat de "casus belli" deschis, uşor de manipulat politic şi propagandistic. A spus-o direct, atît el cît şi Lavrov: de facto, Rusia se află deja în Război cu comunitatea euro-atlantică, reprezentată de NATO şi de Uniunea Europeană. În răstimpul celor doi ani de la declanşarea agresiunii Rusiei în Ucraina, opiniile şi chiar poziţiile politice oficiale ale liderilor unor state europene, membre NATO, s-au schimbat. Fisurile sunt vizibile chiar dacă nu produc, încă, grave probleme de coordonare politică. Ungaria şi, mai nou, Slovacia au exprimat la nivel înalt poziţii care încurajează sau chiar cer explicit Ucrainei să accepte "soluţia realistă": teritorii contra păcii. Să cedeze cererilor Rusiei, pentru a obţine încheierea conflictului, retragerea forţelor agresoare din Ucraina şi garanţii durabile de pace pentru viitor. Evident, în aceste condiţii, admiterea rapidă a Ucrainei în NATO, înainte de semnarea unor acorduri cu Moscova, nu ar face altceva, în opinia liderilor de la Budapesta şi Bratislava, decît să toarne gaz pe foc şi să închidă calea şi aşa strîmtă a negocierilor pentru încheierea conflictului. În plus, admiterea acum a Ucrainei în NATO, în condiţiile conflictului deschis de Moscova, ar determina angajarea oficială a NATO în apărarea noului stat membru, conform celebrului articol 5 din Tratatul Nord Atlantic, adică un conflict militar cu Moscova.

După cum se vede, nu chiar toate drumurile duc la Roma, adică la război, dar cîteva dintre ele au început să fie binişor bătătorite! Cît i-ar trebui Europei să se pregătească pentru o asemenea eventualitate? Pe calendar, vreo cinci ani, spun voci oficiale din diferite capitale şi, mai des, de la Cartierul General NATO, de la Bruxelles. În bani şi alte resurse, nimeni nu vrea să se pronunţe! Departe de a fi deplin hotărîtă să meargă pe acest drum, Europa este, în plus, obligată "să contemple" posibilitatea gestiunii unor viitoare agresiuni ale Rusiei, fără să poată conta pe un răspuns militar masiv şi "automat" al Statelor Unite. Vezi, mata, Articolul 5 are diferite lecturi posibile, iar ele nu sunt "invenţiile" lui Trump. Articolul 5 angajează automat doar obligaţia juridică a sprijinului militar pentru statul victimă a unei agresiuni armate, cooperarea cu celelalte state membre pentru materializarea acestui ajutor, nicidecum forma şi amploarea sprijinului acordat. Acestea vor fi stabilite de fiecare stat în parte, respectiv, prin cooperare cu ceilalţi membri.