NEBUNIE SAU DISPERARE LA NIVEL ÎNALT ÎN EUROPA? Liderii europeni se opun majorării capitalului bancar

Criza financiară globală, în urma căreia mari bănci internaţionale au avut nevoie de ajutorul guvernelor pentru a supravieţui, a condus la demolarea mitului conform căruia instituţiile financiare pot să administreze riscurile pe care şi le-au asumat.

La nivel naţional, mai ales în Europa, cadrul de evaluare şi administrare a riscului a fost construit pe baza acordurilor de capital publicate de Comitetul Basel din cadrul BIS (Bank for International Settlements).

Primul acord pentru adecvarea capitalului bancar în funcţie de risc, Basel I, a fost publicat în 1988 şi a intrat în vigoare pentru băncile din ţările membre ale G10 în 1992. Atunci accentul s-a pus pe riscul de credit, iar activele bancare au fost împărţite în cinci clase de risc, cărora le-au fost alocate ponderi de risc de 0% (numerarul, aurul sau obligaţiunile emise de guvernele ţărilor unde băncile îşi desfăşurau activitatea), 20% (titluri securitizate de tipul obligaţiunilor ipotecare cu rating AAA), 50% (obligaţiuni municipale, credite ipotecare rezidenţiale) şi 100% (majoritatea creditelor acordate companiilor).

Rata minimă de adecvare a capitalului, calculată ca raport între capital şi activele ponderate la risc, a fost stabilită la 8%.

Următorul acord, Basel II, a pornit de la premisa că băncile pot să evalueze mai bine riscul şi a creat un cadru mult mai flexibil de calculare a activelor ponderate la risc, inclusiv pe baza unor modele interne ale instituţiilor financiare.

Rata minimă de adecvare a capitalului a rămas la 8%, însă aceasta putea fi atinsă mult mai uşor, prin manipularea datelor şi ipotezelor din modele de risc.

Astfel autorităţile de reglementare şi supraveghere au creat motivaţia pentru asumarea de către bănci a unor riscuri prea puţin înţelese, după cum a dovedit "examenul" realităţii reprezentat de criza financiară globală.

După faza acută a crizei, Comitetul Basel (BCBS) a trecut, din nou, la masa de proiectare pentru "îmbunătăţirea" Acordului Basel II. Una dintre primele modificări a fost introducerea unui prag minim pentru gradul de leverage (n.a. leverage ratio, raportul dintre capitalul total şi activele totale), indicator unde nu sunt luate în considerare activele ponderate la risc.

Motivul? Autorităţile de supraveghere au constatat că ponderile de risc, pentru acelaşi tip de expunere, înregistrează variaţii puternice la nivelul marilor bănci internaţionale, în condiţiile în care acestea au primit aprobarea pentru utilizarea modelelor interne.

În urma acestor "inginerii" financiare, necesarul de capital a rămas neschimbat sau chiar a scăzut, pe fondul expansiunii bilanţurilor. Din păcate pentru bănci, criza nu a ştiut să facă diferenţa dintre active şi active ponderate la risc atunci când a lovit, iar "capitalizarea adecvată" s-a dovedit o iluzie extrem de costisitoare.

Pe lângă introducerea în cadrul de reglementare a gradului de leverage, Comitetul Basel a propus şi reformarea substanţială a modului de evaluare a activelor ponderate la risc, prin introducerea unor praguri minime ale ponderilor de risc. În acest fel se urmăreşte "reducerea variabilităţii excesive a activelor ponderate la risc", după cum se arată într-un comunicat de presă de pe site-ul BIS referitor la stadiul elaborării Basel III.

Tot aici se mai precizează că grupul guvernatorilor băncilor centrale şi al conducătorilor instituţiilor de supraveghere au aprobat noile reforme, iar Acordul Basel III va fi finalizat până la sfârşitul anului. "Finalizarea reformelor post-criză va completa Basel III şi va ajuta la revenirea încrederii în rata de adecvare a capitalului calculată pe baza activelor ponderate la risc", a declarat Mario Draghi, preşedintele acestui grup din cadrul BIS.

Oare va fi chiar aşa de simplu? Deloc. Băncile şi-au exprimat nemulţumirea puternică în fiecare stadiu al negocierilor, iar acum, când par să fi pierdut "bătălia", s-au dus cu jalba în proţap la instituţiile naţionale de "supraveghere" pentru a-şi susţine cauza.

Bloomberg a scris recent că "Europa ameninţă cu revolta în faţa reformării regulilor de adecvare a capitalului". În articol este descrisă "întâlnirea fierbinte dintre instituţiile de reglementare din ţări europene, inclusiv Germania şi Italia, şi reprezentanţii Comitetului Basel pentru Supravegherea Bancară", unde s-a cerut "întârzierea aplicării noilor reguli dar şi reducerea cerinţelor pentru evaluarea riscului de credit, de piaţă şi operaţional".

Unii oficiali europeni au mers şi mai departe şi au declarat că nu vor adopta noile măsuri în legislaţia naţională (n.a. Basel II reprezintă baza pentru Directiva Europeană a Cerinţelor de Capital).

Inclusiv Wolfgang Schaeuble, ministrul de finanţe al Germaniei, a insistat pentru "minimizarea oricăror cerinţe de creştere a capitalului bancar" şi a subliniat necesitatea ca "noile reguli să nu aibă consecinţe negative pentru anumite regiuni", după cum mai scrie Bloomberg.

Agenţia americană de ştiri mai arată că "noile reglementări pentru adecvarea capitalului bancar au creat disensiuni şi în cadrul coaliţiei guvernamentale din Germania", care a luat în considerare aprobarea unei rezoluţii prin care se cere BCBS "să se asigure că regulile nu vor avea drept consecinţă majorarea cerinţelor de capital".

Deocamdată rezoluţia a fost amânată, pe fondul protestelor venite din partea Partidului Social Democrat, care doreşte să păstreze aparenţa atitudinii dure faţă de bănci.

Un altfel de "revoltă" bancară are loc şi peste Ocean, unde marile instituţii financiare s-au ridicat împotriva "dictaturii" Federal Reserve. O organizaţie bancară nonprofit, Committee on Capital Markets Regulation, care include toate numele mari de pe Wall Street, a publicat un studiu unde se arată că "Federal Reserve a încălcat legea prin adoptarea unor măsuri cheie din testele de stres periodice", conform unui articol din Wall Street Journal. Cotidianul financiar american mai scrie că "nu se întâmplă prea des ca băncile să dea în judecată instituţiile de reglementare", însă "o astfel de opţiune este luată în considerare".

Pe fondul deficitului semnificativ de capital, în special la nivelul băncilor europene, atitudinea acestora este de înţeles, mai ales că privilegiul exorbitant de care beneficiază, acela al creării banilor prin creditare, nu are valoare în absenţa cererii pentru credite.

Nu este deloc de înţeles, însă, atitudinea autorităţilor guvernamentale europene, mai ales când vine de la promotorii austerităţii draconice în ţările de la periferia zonei euro.

Cum este posibil să ignori lecţiile crizei şi costurile de sute zeci de miliarde de euro ale operaţiunilor de bail-out? Apoi, cum este posibil să promovezi bail-in-ul depozitelor bancare, aprobat mult mai rapid decât noul acord de capital, dacă nu sprijini şi o schimbare radicală a ceea ce este cunoscut sub numele de "cultură bancară", inclusiv prin revenirea la răspunderea nelimitată a conducătorilor şi acţionarilor instituţiilor financiare?

Atitudinea politicienilor europeni faţă de bănci este greu de explicat la prima vedere. Sunt aceştia doar nişte idioţi incurabili sau sunt, pur şi simplu, disperaţi în faţa năruirii "visului european", astfel încât nu mai au nici măcar un minim instinct de conservare şi redefinesc legitimitatea democratică prin salvarea cu orice preţ a băncilor?