NICOLAE CINTEZĂ, BNR: "Împrumuturile performante nu pot fi vândute"

Actualizare 19:02 BNR răspunde la solicitarea de acum câteva zile privind externalizarea creditelor

Reprezentanţii Băncii Naţionale ne-au răspuns, astăzi, la solicitarea de acum câteva zile privind externalizarea creditelor unor clienţi cu împrumuturi în CHF către entităţi din Olanda, fără ca aceştia să fie anunţaţi.

Redăm mai jos conţinutul răspunsului:

"Referitor la solicitarea dumneavoastră, vă aducem la cunoştinţă că aspectele legale în discuţie nu intră în aria de reglementare, respectiv supraveghere a băncii centrale, astfel cum acestea sunt statuate de art.2 alin.(2) lit.b) din Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Acestea sunt consacrate la nivel de legislaţie generală, prin Codul Civil, precum şi la nivel de legislaţie specială în materia contractelor de credit pentru consumatori, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările ulterioare, act normativ gestionat de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

I. Astfel, Codul Civil instituie principiile generale în materie de cesiune de creanţă, potrivit cărora, ca regulă, consimţământul debitorului cedat nu este necesar, întrucât acesta nu este parte în contractul de cesiune. Notificarea debitorului nu este o condiţie pentru valabila încheiere a contractului de cesiune, ci o formalitate ulterioară care are rolul asigurării opozabilităţii transferului faţă de debitor, în acest sens a se vedea art.1573 alin.(1) din Codul Civil.

În ceea ce priveşte efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat, acestea sunt statuate de art.1582 alin.(1) din Codul civil : "debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment".

II. Principiile anterior enunţate au fost preluate şi circumstanţiate la nivel de legislaţie specială în Capitolul VI - Cesiunea de drepturi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările ulterioare, potrivit căruia cesiunea individuală sau în cadrul unui portofoliu de creanţe, se notifică de către cedent consumatorului, în termen de 10 zile de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Cesiunea devine opozabilă consumatorului prin notificarea adresată de către cedent, post cesiune.

De asemenea, prevederile actului normativ stabilesc faptul că, în cazurile în care drepturile creditorului în temeiul unui contract de credit sau contractul însuşi se cesionează unei terţe persoane, consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului orice mijloc de apărare la care putea recurge împotriva creditorului iniţial, inclusiv dreptul la compensare".

(Elena Deacu)

---

În mijlocul crizei creditelor în franci elveţieni (CHF), consumatorii reclamă din ce în ce mai multe operaţiuni făcute de băncile creditoare, operaţiuni considerate abuzive.

Printre acestea se numără cesionarea împrumuturilor, fie ele performante sau nu, către entităţi din afara ţării, fără ca debitorii să fie anunţaţi în prealabil de către bănci.

Sunt clienţi cu credite în CHF care susţin că anumite bănci şi-au vândut întregul portofoliu de împrumuturi către entităţi din Olanda, "fără să anunţe pe cineva". Ei opinează că respectivele instituţii financiare s-ar afla în ilegalitate făcând aceste tipuri de operaţiuni.

"Am primit scrisoare de la bancă în care anunţă foarte eliptic cum că este mutat creditul. M-am dus în două agenţii şi am întrebat ce înseamnă acest lucru, dar mi s-a răspuns grosolan că nu e treaba mea, că eu trebuie doar să îmi plătesc rata!", se arată într-unul din mesajele primite la redacţie de la consumatori.

Cesionarea creditelor către entităţi din alte ţări pare să fie "o simulaţie", în opinia avocatului Gheorghe Piperea.

Domnia sa ne-a explicat: "Toată operaţia seamănă cu o simulaţie. Desigur, pot fi şi cazuri în care băncile să fi acţionat conform legii, însă construcţia este artificială, fiind făcută astfel încât lasă impresia că este o simulaţie. Aparent, partenerul debitorului pare să fie în continuare banca, deşi scriptic apare SPV-ul din străinătate (n.r. SPV - Special Purpose Vehicle - este o societate înfiinţată ca să realizeze un scop unic al unei societăţi cu probleme). Totodată, pare că împrumutul nu mai este sub supravegherea BNR şi nu se mai află în portofoliul băncii. De asemenea, pare că şi BNR se lasă păcălită".

Conform dexonline, simulaţia înseamnă "folosirea de către o persoană a unui înscris constatator al unui act juridic care nu corespunde unei operaţii reale".

Gheorghe Piperea subliniază că, pentru înlăturarea acestei "aparenţe înşelătoare", există o tehnică în dreptul civil care poate fi utilizată de debitori, în instanţă, "pentru a da la o parte ceea ce au făcut băncile, astfel încât creditul să revină sub reglementările BNR".

De asemenea, BNR poate cere băncilor să-şi revizuiască operaţiunile, iar fiscul poate solicita o "recalificare" a acestor cesiuni, în baza principiului prevalenţei economicului asupra juridicului, după cum opinează domnul Piperea, afirmând: "Cu siguranţă există multe semne de întrebare din punct de vedere fiscal, referitoare la modul în care au fost vândute creditele. Împrumuturile se cesionează doar când există anumite motive, nu artificial".

Avocatul menţionează că este cu atât mai "neplăcută" situaţia când creditele sunt cesionate unor SPV-uri, "care nu sunt bănci, ci SRL-uri", în condiţiile în care creditele, atât în România, cât şi în alte ţări, sunt acordate de instituţii supravegheate de o autoritate bancară, iar SLR-urile nu sunt supravegheate de nimeni.

"La creditele neperformante cesiunea este ilegală, pentru că îţi pierzi calitatea de consumator şi atunci nu mai beneficiezi de drepturile de protecţie, cum ar fi cele contra clauzelor abuzive", ne-a spus domnia sa, adăugând că, dacă cea care preia creditele este o bancă, atunci, într-o anumită măsură, vânzarea creditelor poate fi considerată în regulă, fiind la limita legii: "Însă mai toate creditele au fost cesionate către SPV-uri".

Contractul dintre cele două părţi rămâne valabil în cazul cesionării împrumutului, este de părere Gheorghe Piperea, care ne-a mai spus: "Mai este o problemă de filosofie a acestui tip de contracte. Când au încheiat contractele, consumatorii şi-au ales banca respectivă, a fost o minimă alegere, dintr-un anume motiv. La fel, banca şi-a ales clientul făcându-i o analiză de rating, care l-a costat bani mulţi pe client. A fost o alegere reciprocă pentru un parteneriat de lungă durată. Când mă vinzi, tu bancă, unei alte entităţi, nu încalci această înţelegere iniţială? Încă din anul 2012, în SUA există astfel de situaţii, care au fost urmărite. A venit banca ce nu era parteneră şi i-a prescris casa clientului, adică l-a executat. Consumatorul a cedat casa, dar s-a dus în justiţie şi a spus că nu aceasta este entitatea cu care a încheiat contractul, creditul său fiind înstrăinat în mai multe rânduri. Au fost cerute despăgubiri pentru toată suma de bani, pentru că nimeni nu poate demonstra un parteneriat care nu există, debitorul nesemnând nimic cu noua entitate. Sunt cazuri câştigate în SUA pe această speţă şi consumatori despăgubiţi".

• Cinteză: "Cumpărătorul creanţei devine noul partener al debitorului"

Nicolae Cinteză, directorul Direcţiei de Supraveghere din cadrul Băncii Naţionale a României, susţine că este imposibil ca astfel de cazuri, ca acelea care ar exista în SUA, să fie câştigate în instanţă de debitori, dacă totul s-a desfăşurat cu respectarea prevederilor legale.

Domnia sa subliniază că împrumuturile performante nu pot fi înstrăinate de către bănci.

În cazul creditelor neperformante vândute altor entităţi, creanţa urmează să fie recuperată de către cumpărător, care devine noul partener al debitorului, după cum ne-a spus domnul Cinteză.

Oficialul BNR ne-a explicat: "Banca îi face un serviciu cumpărătorului, ajutându-l să-şi recupereze creanţa, dar contractul rămâne sub reglementările ţării de origine (n.r. România), întrucât nu a fost vândut decât dreptul de a încasa creanţa".

Referitor la ce fel de societate poate fi cea care cumpără o astfel de creanţă, Nicolae Cinteză ne-a spus că există limitări doar în cazul creditelor ipotecare, acestea neputând fi vândute decât unei entităţi care are ca obiect de activitate creditarea.

Şeful Supravegherii de la BNR menţionează că, potrivit legii, debitorul nu trebuie întrebat cu privire la vânzarea creditului său, ci doar notificat.

Marius Dunca, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), subliniază că, potrivit OUG 50/2010, "orice modificare intervenită în ceea ce priveşte contractul dintre consumator şi creditor trebuie adusă la cunoştinţa acestuia (n.r. consumatorului) în termen de zece zile de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată, pentru orice tip de cesiune, indiferent de tipul de contract".

Însă una din problemele ridicate de consumatori este tocmai aceea că banca nu i-a notificat nici ulterior cu privire la cesionarea creditelor sau i-a notificat la un interval mult mai mare de la data vânzării împrumutului decât cel impus de lege (de zece zile). În aceste condiţii, ANPC ne-a spus că urmăreşte îndeaproape relaţia client-bancă şi "sancţionează orice derapaje în ceea ce priveşte lipsa de diligenţă a băncii în ceea ce priveşte modul de informare şi de transparenţă în relaţia cu consumatorii".

• Surse judiciare: "În cazul contractelor de împrumut avem de-a face cu o caracteristică esenţială: drepturile consumatorilor"

Surse judiciare autorizate ne-au explicat că, deşi pentru cesionarea unui contract de credit este nevoie de acordul debitorului, pentru cedarea creanţei (care înseamnă doar o parte din contract), legea nu prevede decât notificarea lui.

Totuşi, sursele noastre consideră că, în cazul de faţă, ar fi nevoie şi de acordul debitorului, explicând: "Cesiunea de creanţă este prevăzută în art. 1566 din Codul Civil şi constă, în esenţă, în următoarele: creditorul cedent (creditorul-împrumutător) transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ (respectiv, debitorul-împrumutat). Ea, cesiunea, poate fi cu titlu oneros sau gratuit (între cedent, adică creditorul iniţial, şi cesionar). Art. 1573 alin. 1 arată: «Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului».

Însă, în cazul de faţă, totuşi, art. 1573 alin. 2 prevede că consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului.

Or, în cazul contractelor de împrumut între o bancă şi un debitor mai avem de-a face cu o caracteristică esenţială: aici vorbim de drepturi ale consumatorilor, iar contractele de împrumut date de bănci împrumutaţilor sunt contracte ce intră în sfera dreptului consumatorului.

Cu alte cuvinte, aici e un element personal, aşa încât de fiecare dată, în opinia mea, e necesar acordul debitorului dacă se cedează cesiunea (de creanţă). (...) Aşa încât nu pot fi externalizate astfel de contracte fără acordul debitorului, tocmai din perspectiva drepturilor consumatorului".

Sursele citate ne-au mai explicat că efectul principal al cesiunii contractului este liberarea cedentului, adică a creditorului iniţial-împrumutător.

Acestea ne-au spus: "Este foarte important ce se întâmplă cu garanţiile (spre exemplu, ipotecile imobiliare): dacă e vorba de obligaţia accesorie asumată de debitor (adică un imobil al debitorului, spre exemplu), atunci e simplu, prin acceptarea cedării contractului, garanţiile proprii ale debitorului în raport cu obiectul contractului urmează contractu".

Însă, dacă sunt alte persoane garante şi acestea nu sunt de acord cu cesiunea de contract, în urma cesiunii creanţei, persoanele garante nu mai pot fi obligate să garanteze debitorul.

Operaţiunea de cesionare a creditelor este reglementată atât prin OUG 50-2010, cât şi prin Legea 190/1999 pentru contractele ipotecare şi prin Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare.