Nimic nou pe frontul de est...de vest...de sud...de nord

Nimic nou pe oricare front, oriunde, în oricare punct cardinal ai privi. Acelaşi lucru peste tot, de cînd pe lume a omorî oameni în mod organizat şi pe scară largă, cu metodă, este un drept, o datorie, un ideal, un mod privilegiat "de a face bine", un mijloc de salvare a sufletului, de dobîndire a accesului la o veşnicie plină de bunurile pe care le-ai jinduit în această viaţă dar de care nu ai avut parte. În lumea modernă, un drept al statelor, moştenit de la alţi deţinători istorici ai puterii: capete încoronate, duci, conţi şi alţi mari feudali, conducători de oşti, "prinţi ai bisericii", conducători ai cetăţii sau ai tribului etc. Peste tot acelaşi peisaj: oameni, cu sau fără uniformă, tineri sau bătrîni, femei, bărbaţi sau copii mor pe capete. Uneori cu zecile, cu sutele, cu miile, alteori chiar şi cu zecile de mii într-o zi. Cu milioanele în cîteva zeci de luni, atunci cînd instrumentele de omorîre sunt suficient automatizate, bine calibrate şi ştiinţific orientate spre ţinte, performant dezvoltate tehnologic, cînd suflul exploziilor a trecut de la puterea de a dărîma un om şi calul pe care-l călărea, la distrugerea a tot ceea ce stă în picioare, pe o rază de cîteva sute de metri. În cazul unora dintre armele cele mai "performante" chiar şi de cîteva sute sau mii de kilometri. Cei mai mulţi oamenii mor fără uniforme. Civili. Inşi fără identitate, ieşiţi la cîmp, la munca din care îşi cîştigă pîinea, ieşiţi aşa...aiurea pe străzi ori pe la marginea vreunui zăvoi să se plimbe, la vreun concert în aer liber, plecaţi să îşi ia copii de la şcoală, să meargă la căpătîiul unui bolnav, ori la vreo nuntă ori un botez. Mor şi dacă nu au ieşit neapărat din casă, striviţi sub greutatea propriilor pereţi, dărîmaţi de suflul bombelor explodate în pod sau în pivniţă, intrate miraculos pe fereastră, ori lovindu-se tîmp şi fără rost de pereţii sau de temelia casei. Odată cu oamenii mor şi alte vieţuitoare aflate în preajmă: cai, cîini, oi, boi şi viţei, vaci şi pisici, vulpi, iepuri, urşi, lupi, păsări ale văzduhului şi vieţuitoare ale apelor. Mor sfîrtecaţi de suflul bombelor, loviţi de gloanţele rătăcite care şi-au ratat ţintele umane, mor de foame, de sete sau de spaimă. Ca şi oamenii care au avut şansa să nu fie atinşi şi arşi pe loc de focul direct al inamicului. În războaiele "clasice" toţi aceşti oameni care mor nu mai sunt oameni. Sunt doar "pierderi". Mă rog, pierderi umane. Statisticile, inclusiv cele istorice, îi numără ca pe şipcile din gard. Atîtea sute aici, atîtea mii colea, atîţia căzuţi pe 24, atîţia pe 31. Luna aproape nu mai contează. Uneori nici anul. Pentru cîteva mii dintre ei, după război sunt ridicate cîmpuri de cruci, exemplar rînduite, unde nu se închină nimeni. Doar la zile oficiale, cele în care pentru unii sunt sărbătorite rezultatele războiului, iar pentru alţii se elogiază sacrificiul celor căzuţi, apar mutrele solemn înţepenite ale unor politicieni şi alţi oficiali ai zilei. Să se mînjească un pic pe haine, măcar de formă, cu niţică glorie. În rest, lumea îşi vede de treabă. Oamenii se nasc, copiii cresc, tinerii se îndrăgostesc, se căsătoresc, întemeiază familii şi aduc pe lume alţi copii, bătrînii mor de moarte bună ori de cine ştie ce beteşuguri. Totul pe un fond greu cenuşiu, de incertitudine, de lipsuri materiale, de suferinţă şi de groază. Deşi pare greu de crezut, lumea nu a stat niciodată în loc, pentru nici un război, oricît de mare. Nu stă nici acum. Mor oameni, sunt distruse bunuri, case, străzi, şosele, şcoli, spitale, poduri, căi ferate, depozite, căi şi reţele de comunicaţii sau de transport al energiei. Asta-i tot.

Şi politica, cei responsabili pentru declanşarea măcelului, cei responsabili să-i pună capăt înainte ca tot şi ca toate să fie una cu pămîntul? Ei sunt ocupaţi cu două lucruri. Unu, să justifice acţiunile uneia dintre părţi şi doi, să explice lumii de ce şi cum nu fac ei nimic din ceea ce ar trebui şi ar putea chiar să facă pentru a pune capăt dezastrului. Dacă nu mă credeţi pe mine, atunci citiţi ceea ce spune lumii nu alde Putin, Erdogan, Ali Hameney ori Netanyahu, ci însuşi Preşedintele Americii: "Eu cred că este nevoie de o pauză. O pauză înseamnă să dăm timp pentru ca cei încarceraţi să poată ieşi". Discursul a căpătat imediat precizarea oficială de care, fie vorba între noi, chiar avea nevoie: încarceraţii sunt de fapt ostatecii răpiţi de Hamas şi tîrîţi în subteranele şi centrele speciale de detenţie amenajate din timp în Gaza, în vederea operaţiunii declanşate la 7 octombrie împotriva Israelului, iar "ieşirea" lor ar însemna punerea lor în libertate de către Hamas, pe baza unui "troc" în curs de negociere, dar încă nefinalizat. Tot ceea ce ne lipseşte, adică ceea ce ne trebuie, este O PAUZĂ!

Cam asta-i tot! Mă rog, dacă nu puneţi la socoteală zornăitul de bombe nucleare al lui Putin şi acţiunea oficială prin care, zilele acestea, Moscova a rupt în bucăţele şi a aruncat la coş ultimele tratate internaţionale care l-ar mai fi putut ţine legat pe Putin de vreo raţionalitate cînd vine vorba de a-i omorî pe alţii. Metodic şi pe scară largă. Mai largă decît oricare alta cu care s-au măsurat pînă acum "perderile de război" şi "victimele conflagraţiei".