Nu mai plînge Jane...

Ce aşteaptă lumea de la mandatul Iohannis? Mă rog, fiecare cu ce-l doare! Una peste alta, însă, oricum le-ai lua, adunate, aranjate, ori puse la grămadă, aşteptările echivalează cu o schimbare de regim.

Noul Preşedinte apare în aceste proiecte fragmentare, desenate de aşteptările, speranţele şi fantasmele politice ale diferitelor categorii care formează electoratul României, ca instrument al unei reîntemeieri; de la cadrul constituţional, la redefiniriea practicilor de guvernare şi pînă la realizarea cerinţelor mandatului prezidenţial. La acest moment de început, lumea aşteaptă de la Preşedintele ales, fără nici un temei de altfel, schimbarea radicală atît a clasei politice, (compoziţie, comportament), cît şi a instrumentelor şi instituţiilor prin care ea se exprimă în exercitarea mandatelor de guvernare şi administrare a treburilor publice în România. Nici un alt Preşedinte post-decembrist nu a purtat pe umeri, încă înaintea primei sale zile oficiale la Cotroceni, o asemenea povară!!! De aceea, veritabil nemesis al încă neintratului în funcţie Preşedinte este propriul său mit, cel care a suscitat acest val uriaş de aşteptări. Vestea bună este că, din două direcţii, Preşedintele Iohannis pare să primească, ajutoare!

Prima este "asinuitatea... cunoscută publicului cititor", (Caragiale dixit) de care dau dovadă instituţiile puse să hingherească atît de prezenţii pe străzile şi uliţele oraşelor şi satelor noastre, cîini, dulăi ori simple javre al corupţiei din România. Nu zic că nu este bine să curăţăm străzile de cîinii vagabonzi ai corupţiei, ba chiar şi de cei cu pedegree şi lesă bătută cu swarovsky, care stau la adăpost în reşedinţele de lux. Problema este că justiţia, oricît de bine şi-ar face treaba (iar la noi este departe de a şi-o face bine!!!), nu poate ţine locul şi nici nu poate face treaba partidelor politice. Una dintre funcţiile esenţiale ale partidelor politice, în sistemele democratice-reprezentative, este aceea de a selecta, pregăti, testa şi controla politic personajele care sunt împinse spre vîrful ierarhiilor, pentru a forma stratul acela ultra-subţire din care se recrutează mandatarii puterii. Este o operaţiune delicată, supusă multor distorsiuni, incertitudini şi tentative de "instrumentalizare", dar este singura cale cît de cît "naturală" şi "controlabilă", la nivelul electoratului, de a ne asigura că cei care ajung să ia decizii care influenţează viaţa a milioane de oameni au în bagajul de pregătire şi în zestrea de personalitate elementele profesionale şi morale care să-i ferească, pe ei, de derapaje majore, iar pe noi de consecinţele multiplicate de complexitatea spaţiului social, ale acestora. În general, în spaţiile democraţiilor "consacrate", partidele realizează din ce în ce mai puţin performant această funcţie esenţială pentru echilibrul vieţii politice şi sociale. După cum observa Matei Dogan, încă din anii '80 ai secolului trecut, sistemul natural al maşinăriilor de partid a început să fie scurtcircuitat, iar astăzi este aproape în totalitate înlocuit de soluţiile tip "mandarinat". În România pseudo-democraţiei post-decembriste a funcţionat doar o variantă precară a acestui sistem "alternativ", una în care "împăratul" îşi numeşte discreţionar, după criterii care nu au nimic de a face cu competenţa ori moralitatea, "înalţii funcţionari" şi mandatarii puterii, după care, de la înălţimea sprijinului politic acordat şi a poziţiei discreţionar distribuite sunt supuşi unui soi de ritual al "botezului electoral", ca să aibă în buzunar şi "acreditarea votului popular"! În consecinţă, denominaţii mandatelor puterii sunt impregnaţi mai mult de "loialitatea de grup" decît de competenţe, sunt minaţi de precaritatea şanselor de a-şi menţine prea mult înalta poziţie dobîndită, de unde impulsul aproape irepresibil de "a apuca", tot ce poate fi apucat acum, şi încă ceva pe deasupra, că mîine nu se ştie! Responsabilitatea faţă de interesele publice şi faţă de alegători este un criteriu inexistent în formarea şi recrutarea oamenilor care ajung să deţină, la noi, mandatele politice şi administrative cele mai înalte. Atîta vreme cît pseudo-partidele politice de la noi produc acest profil de "om politic de vîrf", justiţia, oricît de harnică, va rămîne neputincioasă, adică incapabilă să creeze alte profiluri de oameni politici. Oricum, nu acesta este rostul ei şi nici nu are cu ce să realizeze asemenea funcţie!

A doua veste bună pentru Preşedinte pare să fie aceea că "zguduirea" produsă de victoria sa în alegeri pare să fi pus în mişcare un mult aşteptat proces de "reformare" a partidelor. Pe "stînga", PSD-ul se frînge, se sparge, se reformează, se restructurează, se războieşte intern, mă rog, ceva se întîmplă, iar rezultatul aşteptat al acestor întîmplări ar trebui să fie unul pozitiv. Adică, apariţia unui instrument politic capabil să acopere funcţiile esenţiale ale unui partid modern: ideologie-mesaj; proiect-politici; comunicare şi interacţiune eficientă, cel puţin, cu partea de electorat pe care o reprezintă; mobilizarea sprijinului electoral, capabil să-l promoveze la guvernare, selecţie a elitelor politice, lideri şi administratori de performanţă, control eficient asupra actelor guvernării, atît din opozţie, cît şi din postura de partid deţinător al puterii. Nici un partid din Româna post-decembristă nu a fost capabil să îndeplinească simultan, ori pentru o perioadă mai mare de timp, aceste funcţii esenţiale. De aceea, nu este nici o exagerare să spunem că în originalitatea sa specifică, democraţia noastră este, între altele, una "fără partide"! Exact ca Jeana, ele nu se schimbă niciodată, doar se transformă, pentru că sunt moarte, înainte chiar de a se naşte!

Vestea proastă, aşadar, pentru Preşedintele Iohannis, este că şi ceea ce pare a fi un ajutor, deocamdată, îi pune doar beţe în roată!