O femeie Prim-Ministru

Acum câteva luni am publicat un editorial în care discutam posibilitatea alegerii, în România, a unei femei în funcţia de Preşedinte. Reacţiile au fost în general pozitive şi diverse. Câţiva au avut suspiciuni: "Se referă, poate, la...". Nu, nu mă refer la absolut nimeni. Discutam chestiunea în principiu şi avansam o ipoteză cu privire la natura regimurilor politice în care au fost alese femei ca şef de stat.

Astăzi doresc să reiau chestiunea într-o cheie puţin schimbată. Mă întreb dacă în România o femeie poa-te deveni Prim-Ministru. (Nu, nu mă refer nici acum la cineva anume.)

Cu toate că cele două situaţii par feţele aceleiaşi monede, în realitate sunt destul de diferite. Mulţi Preşedinţi sunt aleşi direct, în vreme ce practic toţi cei care deţin funcţia de Prim-Ministru sunt desemnaţi, într-un fel sau altul, de un Preşedinte, de un Rege, de un grup parlamentar, de un lider de partid. Şi funcţiile lor sunt diferite. Un Preşedinte este întotdeauna şeful statului, indiferent dacă atribuţiile sale executive sunt importante sau nu. Un Prim-Minis-tru nu îndeplineşte niciodată această funcţie de reprezentare.

Înainte de a scrie acest editorial, am făcut o mică anchetă. Am întrebat câţiva cunoscuţi de ce România nu a avut nici un Prim-Ministru femeie. Prima explicaţie, aşteptată: "misoginismul opiniei publice". Însă, inexactă. Nu "opinia publică" alege Primul-Ministru. Opinia publică are un rol direct în alegerea unui Preşedinte, însă aceasta nu este importantă în alegerea unui Prim-Ministru.

A doua explicaţie: "misoginismul partidelor politice". Posibil. Însă partidele politice au promovat şi femei. Unele au funcţii, influenţă şi notorietate. Şi totuşi, nici una nu a ajuns Prim-Minis-tru.

Am să avansez o altă explicaţie. Mai întâi, să vedem însă care e situaţia în lume. La ora actuală, femei conduc Executivul unora dintre cele mai solide democraţii occidentale. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, şi Julia Gillard, Primul-Minis-tru al Australiei, sunt exemplele cele mai vizibile. Guvernul Finlandei este condus de Mari Kiviniemi, iar Iveta Radicova este Primul-Ministru al Slovaciei. Guvernul croat este condus de Jadranka Kosor, iar Johanna Sigurdadottir este Primul-Ministru al Islandei. Cu toate că funcţia de membru al Consiliului Federal elveţian nu este asimilabilă aceleia de Prim-Ministru, merită amintit şi faptul că 4 dintre cei 7 membri ai actualului Consiliu sunt femei.

Ce ne lipseşte, aşadar? Procedura.

Funcţia de Prim-Ministru este esenţială într-o democraţie parlamentară. Formal vorbind, regimul din România, aşa cum este stabilit de Constituţie, nu este parlamentar, ci semi-prezidenţial. Aceasta înseamnă că reuneşte caracteristici prezidenţiale (alegere directă plus unele atribute executive) cu caracteristici parlamentare (răspunderea Cabinetului în faţa Parlamentului). Însă, chiar dacă este semi-prezidenţial, pentru scopurile discuţiei noastre regimul din România poate fi asimilat unuia parlamentar, fie şi pentru faptul că aparţine sub-categoriei "regimuri semi-prezidenţiale atenuate" (sau regimuri Premier-Preşedinte, dacă doriţi o altă clasificare).

În regimurile parlamentare, în genere, există proceduri pentru desemnarea şi învestirea Primului-Minis-tru. Acestea sunt diverse, însă riguroase. De multe ori, Primul-Ministru este şeful partidului majoritar, uneori ales de membrii grupului său parlamentar, alteori (în funcţie de legislaţia relativă la partide) de membrii partidului respectiv.

La noi, însă, domneşte incertitudinea. Singurul lucru cert este desemnarea candidatului pentru func-ţia de Prim-Ministru, o acţiune care este atributul exclusiv al Preşedintelui. Totuşi, Cabinetul format în jurul acestui candidat trebuie să obţină un vot majoritar în Parlament, ceea ce necesită, de regulă, consultări între partide. Care sunt regulile acestor consultări? Nici Constituţia, nici legile şi nici cutumele (presupunând că avem aşa ceva) nu ne ajută cu nimic. Nu e de mirare că unele partide politice doresc să suplinească acest vid prin soluţii ad-hoc, televizate, defazate în raport cu durata mandatelor stabilită de Constituţie.

În lipsa unor reguli clare, corecte şi verificate public cu privire la promovările politice, domneşte adesea bunul-plac. La sediile de partid sau ale "coaliţiilor" sunt convocaţi baronii locali, adesea şefi de consilii judeţene sau mari afacerişti. Soluţiile propuse sunt de circumstanţă. Alaltăieri, un şef de partid ultra-minoritar. Ieri, un primar din sudul Transilvaniei. Acum un deceniu, un birocrat necunoscut din PCR, un senator ţărănist sau un sindicalist. O instabilitate de neconceput într-un regim parlamentar veritabil.

În acest tip de negociere intens personalizată, între grupuri informale, ne-transparentă şi cu reguli incerte, femeile nu au câştig de cauză. Lipsa unor femei din lista Primilor-Miniştri sau măcar dintre candidaţii cu şanse reale ne arată ceva despre deficitul cronic al reglementărilor din interiorul partidelor şi al spaţiului parlamentar.