OMUL S(F)MINTEŞTE LOCUL Mânaţi, măi!

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci "buhaiul" şi "capra". Nu duc mai departe comparaţia cu adulţii.

Nu e momentul. Nici locul.

În zona noastră cu pluguşorul se mergea în ajunul Anului Nou, de pe la prânz până spre lăsarea serii. În anul acela făceam echipă cu un văr mai mare, cântam amândoi, bicele se trosneau în duet, mergea treaba. Trebuie să recunosc că partea materială era destul de importantă, aşa că nu ratam nicio casă, chiar dacă pe o hartă invizibilă aveam marcate zonele: zgârciţi, neamuri proaste, generoşi, câine rău, săraci lipiţi, dar încă eram la vârsta la care credeam că binele învinge.

Era 1980 şi ceva.

După ce am colindat tot satul, ne-am oprit la restaurant şi am servit două sucuri cu ochii fixaţi în halbele de bere de pe masa vecină. Era maxim în materie de tentaţie. Am ajuns acasă şi am făcut monetarul. Câştigasem bine, 350 de lei, câte 175 de fiecare. Nu mai contează că 150 ne dăduse tata, care spera că în acest fel ne oprim din bântuit satul în lung şi-n lat. Am prins curaj şi am decis că trebuie să mergem şi cu "buhaiul", aveam instrumentul (BUHÁI - Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur), eu nu prea aveam voie, că era mai periculos, acţiunea se petrecea de la lăsarea serii până spre miezul nopţii. Aveam şi un exemplu negativ legat de "buhai", cu fratele mai mare, alergat de nişte câini cu acordeonul în spate prin satul vecin. Dar ce conta, dacă mai adunam 100 de lei îmi luam ceas "electronic", dacă adunam 200, cumpăram unul cu 7 melodii şi alarmă. Deja îl vedeam la mână. După lungi rugăminţi, pe alocuri penibile, am plecat, mai mult am fugit, cu vărul să ne îmbogăţim. Am decis să atacăm din satul vecin, echipă de doi, mult sub ceea ce trebuia pentru un act artistic complet, dar de, câştigul se împărţea la mai puţini. La prima casă, un glumeţ cu experienţă ne-a rugat să îl lăsăm să încerce şi el buhaiul nostru. Am căzut în capcană, aveam să aflăm că o mână bine unsă cu untură de porc, care trage de părul de cal îţi lasă buhaiul mut pentru lungă vreme. A tras, a râs şi ne-a dat 3 lei. La a doua casă ne mai bazam doar pe glas, când tocmai terminam prima strofă ("la moară la făgădău/Mă întâlnii cu socru' meu/Socru' meu aşa zicea/Ia băiete fata mea") doi câini uriaşi ne-au luat în primire. Vărul mai rapid a dispărut repede din peisaj, dar a blocat poarta când a trântit-o. Eu m-am luptat puţin cu gardul, unul din fier. Lupta a fost scurtă, singura victimă, pantalonii de pe mine. Cu turul sfâşiat am intrat la a treia casă. Gazda a ieşit repede când mi-a auzit răgetele. "Ce faci mă, tu cu cine eşti în echipă?", privind în jurul meu am constatat că sunt într-o echipă de ... unu. M-am retras discret, nu mai era cazul să aştept recompense. Trebuia să-mi găsesc vărul şi am început să caut, 30 de minute mi-am căutat o gheată pierdută într-un şanţ. Tot atât am stat pitit pe după un stâlp, de frica unora din satul vecin, cu unul dintre ei avusesem recent nişte confruntări pugilistice. Cheful de buhai începuse să-mi treacă. Miezul nopţii se apropia cu paşi repezi şi m-am felicitat singur pentru că în ultimul an nu mă bătusem cu prea mulţi, altfel riscam să fac Revelionul pitit pe după stâlp.

Trebuia să plec spre casă, dar era o problemă. Îmi era frică să merg singur pe lângă uliţa cimitirului. Mă minţeam singur, susţineam că mă tem de câini, de fapt teama era mai adânc îngropată, undeva la 2 metri sub nivelul solului. Salvarea a venit de la o ceată de urători, mult mai mari, de la mine din sat. Cu pantalonii rupţi, cu ghetele pline de noroi şi cu un câştig net de fix 3 lei, care trebuia împărţit la doi, am decis să merg acasă la vărul meu (avea casa gard în gard cu a mea) să văd dacă a ajuns şi să-mi refac puţin echipamentul. L-am găsit bine ghiftuit, cu ochii pe televizor, să nu scape glumele. După a doua casă el se retrăsese direct la domiciliu. Cum moneda de 3 lei nu putea fi împărţită pe loc, a decis că o să o păstreze el, ceea ce s-a şi întâmplat.

M-am uitat la mâna stângă şi am văzut cum nu se vede ceasul. Mi-am promis că nu mai merg niciodată cu buhaiul şi m-am ţinut de cuvânt. Mi-am dat seama că nu e bine să încurci obiceiurile cu afacerile.