OPINII Boomtown

La început, în 1835, locul trebuia să se numească Batmania. L-a botezat după numele său un anume John Batman, explorator şi crescător de vite. Planul lui era să construiască "un sat".

Pentru câţiva ani, locul a fost mai degrabă un cătun pierdut prin sudul Australiei, un continent care primea atunci primele generaţii de colonişti europeni. Acum locului îi spune Melbourne. Împreună cu aria metropolitană are peste 4 milioane de locuitori, fiind al doilea oraş al Australiei şi unul dintre cele mai mari din emisfera sudică.

Motivul pentru care am evocat Batmania este simplu. Aici avem un exemplu a ceea ce se numeşte, în urbanism, "boomtown". Termenul este greu de tradus, aşa că nici nu voi încerca. Ideea este însă intuitivă: o localitate care se devoltă exploziv. La scurtă vreme după înfiinţarea sa, Melbourne a cunoscut "febra aurului" din 1851. În mai puţin de un an, populaţia aşezării s-a dublat. În 1880 ajunsese deja cel mai bogat oraş din lume, pe cap de locuitor, şi al doilea oraş, ca mărime, din Imperiul Britanic.

Înainte să tragem nişte concluzii să observăm un fapt interesant. Pe lis­ta localităţilor de tip boomtown se numără unele dintre cele mai cunos­cute şi mai dinamice metropole ale lumii: Atlanta, Denver, Edmonton ori San Francisco. În Regatul Unit, populaţia oraşului Leeds a cres­cut, între 1921 şi 1931, de la 269.000 la 482.000 de locuitori. Aproape dublu în doar 10 ani.

Este clar de ce cresc aceste localităţi atât de rapid: industrie, comerţ, resurse naturale. La care se adaugă o conjunctură neobişnut de favorabilă. Las Vegas este un exemplu foarte bun. Însă cel mai interesant lucru ţine de consecinţele existenţei aces­tor boomtowns. Ele au fost adevărate laboratoare sociale şi politice. Motivul este, iarăşi, uşor de detectat. Au crescut atât de repede şi atât de departe de reţelele tradiţionale de influenţă, încât guvernarea, economia, manierele şi cultura lor au fost, cu necesitate, foarte inovative.

În istoria modernă vorbim adesea despre o fază numită a "construcţiei Statului" (state building), prin care au trecut comunităţile politice, la un moment dat. Însă puţini realizează că o bună parte din efortul de modernizare s-a concentrat în oraşele mari. Viena, Paris, Londra, New York. Dar alături de acestea au fost şi comunităţile de tip boomtown. Ce ar fi lumea modernă fără Los Angeles ori fără Chicago?

În acest punct m-a cuprins un sentiment de curiozitate. Am avut noi, în România, un boomtown veritabil?

Nu sunt sigur care este răspunsul la această întrebare. Eu suspectez că nu. Am avut, desigur, oraşe care au cres­cut rapid, de pildă în anii "industrializării" socialiste. Erau acestea comunităţi de tip boomtown? Cred că nu. Din mai multe motive. Mai întâi, pentru că creşterea nu a fost atât de spectaculoasă. Dar şi pentru că aceste centre erau oricum oraşe importante şi înainte de Război: Iaşi, Timişoara, Galaţi, Braşov, Craiova.

Este posibil să mă înşel, dar cred că au existat doar două cazuri care, la limită, s-ar putea încadra în acest tipar. Primul este, evident, Capitala. Bucureştii aveau 65.000 de locuitori în 1830 şi 120.000 de locuitori 30 de ani mai târziu. Este o creştere considerabilă, însă nu explozivă. Cel mai rapid ritm de creştere a fost înregistrat între sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi 1960, când populaţia se dublează. Dar nici aceas­tă creştere, deşi puternică, nu este extraordinară după standardele acestor boomtowns. Dallas avea, în 1860, nici 700 de locuitori. În următorii zece ani a crescut de 2,5 ori. Iar în următorii zece, de încă trei ori. Între 1900 şi 1910, iarăşi s-a dublat.

Al doilea exemplu românesc ar fi Constanţa. În 1880 avea la fel de puţini locuitori ca Mizilul. Din 1948 în 1977, populaţia creşte de 4 ori. După care se plafonează. Aceste date mă conduc la o ipoteză. Dacă la noi au lipsit oraşele de tip boomtown, în­seam­nă că elitele locale au avut întotdeauna sub picioare un teren familiar, solid. De aceea, schimbările politice, culturale şi sociale au fost, de regulă, limitate.

În Los Angeles, Melbourne, Chicago sau Dallas, noile elite au cons­truit aproape de la zero. Au fost pragmatice. Şi-au asumat o dimensiune reformatoare.

La noi, dimpotrivă. Luaţi exemplul comuniştilor. La prima vedere, s-ar spune că violenţa noului regim, începând din 1946, a dus la o ruptură totală cu trecutul. Depinde însă din ce unghi privim. Cred că adâncimea rupturii a fost exagerată. Comuniştii nu au reuşit niciodată să îşi asume o platformă de "construcţie a Statului". Au preluat instituţiile de autoritate aşa cum erau. Primărie, trans­port, fabrici. Moravurile şi grupurile dominante. Chiar şi forma regimului parlamentar, coafat cu o Mare Adunare Naţională. Pentru acele timpuri, reprezentativ este mai degrabă oraşul provincial şi aţipit, pe care l-am descoperit deja în literatura interbelică a unor Mihail Sebas­tian ori Geo Bogza.

De aici senzaţia atât de distinctă a unui regim-hibrid. Karl Marx plus I.L. Caragiale. Pe scurt, cam aşa s-a întâmplat.