OPINII Cât ar fi acum inflaţia dacă ar include şi ratele la case?

Dintr-o statistică imobiliare.ro aflăm că preţul apartamentelor noi era, în septembrie, în jurul a 1.420 euro/mp în Bucureşti, iar cel al apartamentelor vechi - cu aproape 100 de euro mai puţin. Faţă de minimul din decembrie 2014, când se ajunsese în jur de 1.000 euro/mp, evoluţia este importantă, mai ales dacă ne referim la faptul că în ultimii ani dobânzile la creditele în lei au avut o evoluţie ascendentă. Să nu uităm că, la finalul lui 2016, defunctul Robor la 3 luni era 0,7%, iar noul indice IRCC a avut, în trimestrul al doilea din 2019, o valoare de 2,66%. Cât ar fi acum inflaţia dacă am include în coşul calculat de Statistică adevărata pondere a ratelor la credite? Preţul caselor a continuat să urce în paralel cu valoarea ratelor care au primit un imbold suplimentar şi din evoluţiile din piaţa monetară. Cu toate acestea, în coşul calculat de INSSE nu avem o rubrică distinctă pentru "rate", dar aveam una pentru "chirie".

Chiria apare la capitolul servicii şi are o pondere totală în coş de 1,01%. Şi rata la bancă tot un fel de chirie este, având în vedere că adevăratul proprietar, până se încheie de plătit şi ultima rată, este banca, nu debitorul, dar nimeni n-ar vrea să schimbe modul de raportare la această chestiune, ca să nu ne iasă din grafice inflaţia. Dacă întrebi de asta la BNR, ţi se va răspunde că preţul caselor nu este inclus în inflaţie, pentru că oamenii nu îşi cumpără la fel de des o casă precum o fac cu un kilogram de cartofi (coşmarul din raportările ultimilor ani), aşa că nu are sens să vorbim de influenţa preţului caselor asupra inflaţiei. Da, aşa este, numai că, odată cumpărată casa, generează facturi lunare ca la utilităţi - mă refer aici la ratele la bancă. Familiile care plătesc rate nu sunt un grup de neglijat şi constituie oricum o pătură mai consistentă decât cei care plătesc chirie declarată oficial, cel puţin în România.

Astfel, aparent paradoxal, creşterea valorii ratelor la bancă are ca efect mai degrabă scăderea inflaţiei oficiale, pentru că dinamica ratelor nu este prinsă în modul de calcul al inflaţiei, iar reducerea veniturilor disponibile ca urmare a creşterii valorii ratelor se va reflecta în cumpărarea de mai puţine bunuri şi servicii care apar în coşul inflaţiei. Cu alte cuvinte, majorarea ratelor duce la reducerea cererii pentru multe alte bunuri şi ar trebui să vedem mai degrabă scăderi de preţuri, mai ales în zonele nemonopoliste (de pildă în industria alimentară).

Faptul că mai peste tot preţul caselor este marginalizat în coşul inflaţiei a permis umflarea unor bule şi, la spargerea lor, pomparea de bani ieftini pentru a acoperi găurile. De altfel, datoria globală totală (a guvernelor, gospodăriilor, firmelor şi organismelor financiare) a crescut de la 142 trilioane de dolari la finele lui 2017, la 199 trilioane de dolari, la mijlocului anului 2014 şi la aproape 250 trilioane de dolari, la sfârşitul anului 2018. O parte a datoriilor s-a mutat dinspre sectorul privat în zona bugetelor publice şi se va întoarce în zona populaţiei sub formă de taxe şi impozite majorate la un moment dat (când serviciul datoriei publice va deveni nesustenabil). Iar faţă de perioada 2010-2012, când oamenii erau focalizaţi pe plata datoriilor, acum s-a revenit în zona consumistă şi se cumpără din nou mult pe credit, mulţumită dobânzilor mici. Deocamdată, cum cheltuielile cu ratele nu apar în inflaţie, toată lumea pare mulţumită, iar Băncile Centrale sunt gata să continue cu nebunia dobânzilor zero şi cu relaxarea cantitativă (vezi BCE). Până când? Până când balonul se va umfla atât de tare încât va fi necesară resetarea completă a sistemului, nemaiexistând altă modalitate decentă de cârpire a sa (deşi încă n-am încercat dobânzile negative la credite, cine ştie...).