Mi-a sărit în ochi un editorial publicat într-un cotidian economic în care, sub protecţia anonimatului, era citat un bancher foarte critic la adresa BNR, care limitase recent gradul de îndatorare pentru creditele persoanelor fizice. Sigur, la vedere, n-au existat voci critice din mediul bancar, admite editorialistul, dar în discuţiile faţă în faţă există bancheri care consideră că decizia BNR e proastă şi ar fi fost mult mai logică, eventual, doar plafonarea mai severă a îndatorării la creditele de consum (dacă vă amintiţi, iniţial gradul de îndatorare vizat de BNR era dublu pentru creditele imobiliare decât pentru cele de nevoi personale, dar în final s-a ajuns la o soluţie mult mai armonioasă). Bancherul avansa date de la BNR din care reieşea că gradul de neperformanţă a creditelor imobiliare (3,2% în martie 2018) era mult sub cel aferent creditelor de consum (8,8%) şi deplângea faptul că, prin limitarea îndatorării la creditele pentru case, s-ar încetini creşterea gradului de intermediere financiară din România, printre cele mai mici din Europa în acest moment.
Poziţia transmisă de mediul bancar prin pixul autorului are darul de a surprinde într-o oarecare măsură. Cum de acceptă atât de uşor industria să se plafoneze agresiv gradul de îndatorare într-un segment de activitate, dar ar dori lejeritate maximă în altă zonă de creditare? Iar singura explicaţie rezonabilă este că bancherul citat sub umbrela anonimatului dorea sincer ca BNR să lovească în concurenţa lui, dar să nu întreprindă mai nimic într-o zonă în care băncile controlează bine riscurile colaterale. Cu alte cuvinte, plafonarea foarte severă a îndatorării la creditele de consum era pe placul băncilor pentru că lovea în concurenţa reprezentată de IFN-uri. Să nu uităm, însă, că IFN-urile preiau clientela refuzată de bănci, iar riscurile aferente acestor împrumuturi, deloc mici, sunt cuantificate în costurile creditului astfel încât o îngustare a marjei de manevră din partea IFN-urilor n-ar fi generat o creştere semnificativă a activelor băncilor în această zonă. Plafonarea realizată în final de BNR la creditele imobiliare, comparabilă cu cea de la creditele de consum, nu este acceptată uşor de bancheri pentru că, în acest caz, ei împart riscurile cu statul, cel mai popular instrument de creditare pentru împrumuturile ipotecare fiind programul Prima Casă. Aşa că, băncile îşi permit să fie mai relaxate în ceea ce priveşte selecţia clienţilor şi cuantificarea potenţialului acestora de rambursare câtă vreme şi statul poate fi bun de plată dacă creditul imobiliar devine restant. În plus, împrumuturile Prima Casă nu pot fi date în plată (deci riscuri şi mai mici pentru industrie), aşa că bancherii au toate motivele să fie furioşi când cineva le taie din felia de tort reprezentată de acest tip de credit.
Şi despre gradul de neperformanţă invocat de bancherul anonim ar fi câteva lucruri de spus. N-ar trebui să mire prea tare că la creditele de consum avem împrumuturi cu probleme într-o pondere mai mult decât dublă decât la împrumuturile ipotecare. Dobânzile sunt mai mari în primul caz, iar riscurile pe care le percep debitorii la fel - cu greutate ţi-ai putea pierde casa dacă nu plăteşti la timp ratele la un credit de nevoi personale, dar la unul ipotecar lucrurile se schimbă şi nici măcar nu poţi avea mereu siguranţa că poţi da locuinţa în plată dacă lucrurile merg rău (vezi împrumuturile Prima Casă). Evident, nu s-a menţionat nimic despre faptul că un credit imobiliar are timp suficient până la scadenţă ca să devină neperformant la rândul său (în medie 30 de ani), mai multe recesiuni lovind economia în acest interval, pe când un credit de consum se poate strecura mai bine printre acestea, având în vedere scadenţa sa scurtă (de la câteva luni la câţiva ani).