OPINII De la crasa nepricepere la politica înaltă

Năuciţi până la abulie de nebunia care mătură scena politică de şase luni de zile, oamenii noştri politici (cu câteva fericite excepţii) se dovedesc orbi şi surzi la evenimente de maximă importanţă, asupra cărora ar fi datori să se pronunţe cu toa­tă promptitudinea, în modul cel mai răspicat. Cel mai recent exemplu în acest sens ni-l oferă declaraţiile făcute zilele trecute de ministrul Apărării, dl. Teodor Meleşcanu, Agenţiei France Presse, referitor la oportunitatea organizării unor manevre militare comune româno-bulgaro- americane.

La început ni s-a cerut să credem că este vorba de clasicul malentendu, de nefericitele erori care apar frecvent când un politician român trebuie să stea de vorbă live cu un ziarist străin. Aflat la Paris, la o reuniune a Adunării Interparlamentare a UEO (Uniunea Europei Occidentale), dl. Me­leşcanu a declarat că Bucureştiul şi Sofia sunt gata să invite Rusia să participe la manevre militare comune cu trupele americane, pe teritoriul României. Spusele unui minis­tru al Apărării dintr-o ţară membră NATO sunt, de regulă, receptate cu atenţia cuvenită - de data asta, declaraţia demnitarului de la Bucureşti, făcută într-un moment în care temperatura relaţiilor dintre Moscova şi Washington se apropie periculos de cea de fierbere, a provocat stupoare şi reacţii pe măsură. Pentru că a recunoaşte că a greşit, că nu a cumpănit bine înainte de a se fi pronunţat, este o postură pe care dl. Meleşcanu a considerat-o ca nedemnă pentru un membru al cabinetului Tări­ceanu, el l-a luat pe "nu" în braţe (fireşte, un cu totul alt "NU" decât cel din 19 mai) şi a negat interviul publicat de AFP. Ar fi trebuit să ştie, înainte de a proceda astfel, că profesionalismul angajaţilor AFP este îndelung şi temeinic rodat, motiv pentru care agenţia nu a ezitat nicio clipă să declare că Meleşcanu minte; că nu se simte responsabilă de felul în care ministrul român al Apărării stăpâneşte limba lui Moliere şi poate pune la dispoziţia oricui înregistrarea discuţiei dintre acesta şi ziaristul fran­cez.

Ei bine, dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dacă un om cu experienţa politică şi diplomatică a dlui. Meleşcanu ar fi înţeles că singurul lucru înţelept pe care îl mai are de făcut este să tacă, poate, un "poate" îngroşat subliniat, valul ar fi trecut şi un posibil dezacord apărut într-un interviu luat "pe picior" ar fi fost trecut cu vederea. Nu asta a fost opţiunea ministrului român. El a revenit cu o nouă declaraţie; şi-a exprimat convingerea că furia cu care Rusia, prin gura preşedintelui Putin, respinge scutul american antirachetă şi bazele militare americane instalate în România şi Bulgaria nu este decât rezultatului unui deficit de comunicare şi de cunoaştere a bunelor noas­tre intenţii şi că nu există cale mai mirifică de împăcare decât organizarea mult-invocatelor manevre. De data asta, răs­punsul Moscovei a fost de o claritate care-ţi poate da fiori. El a fost transmis de generalul Vladimir Samanov, consilierul ministrului Apărării de la Mos­cova, care, pentru început, nu ezită să aprecieze că: "Minis­trul român al Apărării se pare că nu cunoaşte bine istoria, dacă a făcut o astfel de propunere"; consideră că: "a des­făşura pe teritoriul celor două ţări (România şi Bulgaria) manevre comune este cel puţin bizar, iar, dintr-un alt unghi de vedere, este chiar iresponsabil, mai ales că aplicaţiile nu pot fi desfăşurate fără indicarea inamicului", şi încheie apoteotic, reamintind ameninţarea străvezie făcută chiar de preşedintele rus, conform căruia "bazele militare ale SUA şi alte obiective militare americane ce vor fi amplasate în Europa de Est vor deveni automat ţinte pentru armele din dotarea forţelor balistice ruse". Nu i se poate reproşa lipsa de transparenţă generalului Samanov, care, ca orice om de acţiune, nu-şi mai pierde timpul cu descifrarea nuanţelor şi clarificarea tuturor detaliilor care pot evidenţia sensul deplin al unei aserţiuni. Altfel, el ar fi fost interesat să afle, totuşi, în numele şi cu acordul cui vorbeşte ministrul Teodor Meleşcanu. S-a discutat în CSAT şi s-a luat vreo decizie referitoare la organizarea unor manevre comune? Au fost consultaţi americanii dacă sunt de acord să-şi tăvălească puşcaşii marini în colbul Dobrogei alături de soldaţii ruşi? Sofia are măcar idee de planurile în care este prinsă la Bucureşti? Sau, poate, premierul Tăriceanu şi-a dat el acordul pentru ca, prima dată după 1968, trupele ruseşti să mai pună piciorul în România? Toate aceste întrebări sunt de maximă importanţă pentru că ne apropie de adevăratul răspuns ce stă în spatele declaraţiilor ministrului Meleşcanu.

De la o crasă nepricepere la aspiraţiile deşarte la marea politică, de la o condamnabilă superficialitate la favorurile (încă) ascunse pe care guvernul Tăriceanu se pare că este dispus să le facă Moscovei (agenţiile străine vorbesc deja de guvernul filo-rus de la Bucureşti), orice răspuns este posibil. Într-o asemenea penibilă şi riscantă confuzie, singura certitudine care se impunea cu necesitate era decizia pe care primul-ministru ar fi trebuit să o ia imediat: demiterea ministrului Apărării. Asta, bineînţeles, dacă am fi trăit într-o ţară normală.