OPINII Easy money

Împrumutul de bani şi, mai ales, creditul bancar, nu sunt situaţii normale pentru simplii particulari şi, deci, nu sunt bunuri sau servicii de larg consum. La fel ca şi medicamentul, "produsele" financiare (care sunt forme speciale de împrumut) nu se consumă decât în mod excepţional, pentru a "trata" lipsa momentană de lichidităţi, şi numai în măsura în care ar fi menite să completeze sursele proprii de finanţare ale unor achiziţii importante sau ale unor proiecte personale sau familiale (educaţie, sănătate, călătorii necesare, pe distanţe şi perioade mari). Un credit ar putea fi, de exemplu, util sau necesar, pentru că potenţialul debitor la bancă nu deţine suficiente lichidităţi pentru a cumpăra o casă în momentul în care familia se măreşte sau, după caz, vechea locuinţă nu mai este disponibilă, utilă sau dezirabilă, ori pentru că acelaşi potenţial debitor nu are suficiente economii pentru a suporta pe termen lung costurile educaţiei liceale sau universitare ale copiilor. În plus, creditarea este un joc economic similar cu călătoria în timp, întrucât o parte consistentă din veniturile viitoare pe care consumatorul ar fi urmat să le încaseze timp de 10-30 de ani (perioada pe care se întinde contractul de credit) sunt aduse în prezent, pentru a cumpăra o casă sau o maşină ori pentru a finanţa studiile copiilor, urmând ca, după satisfacerea acestei nevoi (care poate fi, destul de des, o "nevoie" artificial construită de lumea consumului pe credit, aici şi acum, lume în care trăim), debitorul să rămână legat juridic de bancă pe toata perioada creditării, fiind ţinut să verse lunar băncii o parte consistentă din venituri, sub formă de rată şi, deci, să se abţină de la alte acte sau fapte materiale de consum pe toata perioada creditării.

Cu toate acestea, începând cu creaţia mitului societăţii de consum, s-a instalat treptat convingerea că omul, simplul particular, are dreptul de a se îndatora, pentru a consuma pe credit. Chiar dacă, ciclic, la fiecare criză financiară determinată de supra-îndatorare, cei care pierd sunt consumatorii şi, indirect, comercianţii oneşti, care respectă regula prudenţei în afaceri şi nu îşi orientează comportamentul către profitul neobişnuit, supra-dimensionat şi temporar (easy money), totuşi, întregul mecanism economic este dominat în prezent de tehnicile de persuasiune care alimentează nevoia artificială şi entuziasmul iraţional de a cumpăra orice, oricât, pe credit. Ajungem să plătim prea mult pentru produse şi servicii care nu ne sunt necesare, să lucrăm prea mult pentru a le achita, în locuri şi ocupaţii care nu ne oferă un sens raţional al unei existenţe care a luat-o pe o cale greşită, unde nu mai găsim decât disperare tăcută (1).

Un sistem bancar responsabil şi grijuliu cu propriul viitor ar trebui să îl avertizeze pe potenţialul consumator asupra riscurilor supra-îndatorării prin credite. În mod normal, creditul acordat de bănci populaţiei nu ar trebui să fie considerat nici măcar de către bancheri un produs sau serviciu destinat consumului curent. Aşa cum medicamentele, alcoolul şi ţigările nu sunt obiect de reclamă, nici creditele nu trebuie să fie. Aşa cum produsele riscante, cele cu contra-indicaţii sau cu efecte secundare ori adverse, circulă în condiţii restrictive, tot aşa ar trebui să circule şi creditele, mai ales cele în monede exotice şi cele cu dobânzi variabile. Aceste produse şi servicii care conţin un risc valutar sau, după caz, un risc de dobândă, deşi sunt de natură a afecta "doar" interesele economice ale consumatorilor, sunt în aceeaşi măsură periculoase pentru consumatori, ba chiar mai periculoase decât medicamentele, tutunul sau alcoolul, întrucât preţul plătibil pentru consumul lor poate ajunge să dreneze majoritatea veniturilor consumatorilor, punându-i pe aceştia în postura de a renunţa pe termen lung la consumul altor produse sau servicii, unele chiar esenţiale pentru sănătate, educaţie, confort minimal, hrană şi îmbrăcăminte, în favoarea plăţii obligaţiilor supra-dimensionate faţă de creditorii bancari, în cazuri grave această concentrare a eforturilor către plata acestor datorii putând duce nu doar la supra-îndatorare, ci şi la ruină definitivă şi evacuarea din casă (2).

De ce un simplu particular ar face, mereu, împrumutându-se la bancă, acest joc al călătoriei în timp şi al lanţurilor juridice permanente? De ce ar susţine un stat responsabil un asemenea sistem care răpeşte consumului majoritatea valorică a veniturilor populaţiei?

Consumul curent, ne-necesar, de astfel de produse şi servicii de creditare, este anormal, putând derapa în cazuri patologice care duc inevitabil la colaps.

Profeţii ale acestui colaps au venit, în mod surprinzător, de la BNR, la începutul semestrului doi al anului 2017. Conform unor comunicate oficiale evocate pe site-urile de specialitate juridică (3), din cauza politicii fiscale pro-ciclice constând, în special, în creşterea salariilor bugetarilor, se preconizează noi măsuri de austeritate, ca cele păstorite de aceiaşi experţi profetici din BNR şi impuse de Guvernul României în anul 2010. Aceste măsuri de austeritate pro-criză (şi nu anti-criză) înseamnă tăierea salariilor, a indemnizaţiilor de creştere a copiilor şi a altor prestaţii sociale, plus creşterea TVA, adică reducerea la minimul necesar subzistenţei a consumului (4). De notat că o politică pro-ciclică înseamnă un comportament care generează revenirea la o situaţie de criză şi dezechilibru economic, după o perioadă de creştere şi de aparentă consolidare. E foarte ciudat, totuşi, că tocmai BNR să-i acuze pe alţii de politici pro-ciclice. Fără relaxarea de către BNR a condiţiilor de creditare a populaţiei în 2006-2007, fără încurajarea implicită a băncilor de a omite sau a ignora obligaţia de avertizare a consumatorilor asupra riscurilor de supra-îndatorare, nu am fi avut o explozie a creditelor iresponsabile şi nici a creditelor neperformante. Şi nu am fi avut nici implozia creditării economiei (în prezent, băncile nu mai creditează decât statul şi beneficiarii programului Prima Casă). În mare măsură, clasa de mijloc a României nu ar fi fost distrusă printr-un milion de falimente cauzate de supra-îndatorarea prin credite plasate abuziv şi iresponsabil de bănci populaţiei, în goana lor după easy money. Fără susţinerea furibundă a programului Prima Casă, fără invitaţiile repetate făcute publice în toamna lui 2016 chiar de guvernatorul BNR, de la tribuna oficială a BNR, de a ne împrumuta acum, că e ieftin (5), nu s-ar fi ajuns la situaţia prezentă, în care stocul de credite ipotecare şi mai ales de credite de consum să fie mai mari decât în 2008. Fără sufocanta politică de creditare a firmelor impusă de bănci nu am fi avut 250 de mii de falimente de companii şi nici situaţia de acum în care firmele preferă să se împrumute între ele, evitând cu orice preţ băncile, în care nu mai au încredere. Fără creditele de consum încurajate an de an de BNR nu am fi avut creştere economică nesănătoasă, bazată aproape 80% pe consum. Şi, cel mai serios şi mai grav, fără politica de creditare şi monetară a BNR din ultimii 10 ani, pro-ciclică, nu ar fi existat enorma sarcină bugetară acumulată prin susţinerea programului Prima Casă şi a altor forme de ajutor de stat mascat acordat băncilor, inclusiv sub forma rezervei BNR, a împrumuturilor de stat şi a tolerării (sub masca optimizării fiscale şi a pierderilor contabile coafate în aşa fel încât să fie trecute la pierderi fiscale) evaziunii şi neplăţii impozitelor şi taxelor. În fine, de notat că, deşi e clar că criza va veni, această "surpriză" nu se va întâmpla din cauza statelor sau a guvernelor, care, oricum, fac ceea ce le dictează băncile, ci chiar din cauza băncilor şi a avocaţilor lor de ultimă instanţă, băncile centrale. Aceste entităţi şi indivizii care le populează sunt primii dintre ultimii oameni, care dispreţuiesc valorile morale sau general - umane.