OPINII Economia ciocoiască

Îmi aduc bine aminte că, în cursul anului 1989, ziarele americane îşi anunţau cititorii lor, cu titluri de-o şchioapă, că, în urma revoluţiilor, mai mult sau mai puţin catifelate, în toate ţările fostului bloc comunist urma să fie construite societăţi noi, democratice, bazate pe economii de piaţă liberă (free market economies). Principalele caracteristici ale unor astfel de economii, explicau ziarele menţionate, ar fi fost acelea că avuţia productivă a societăţii, capitalul, se află nu în proprietatea statului ci în proprietatea privată a cetăţenilor, care dispun, în deplină libertate, de avuţia lor, statului revenindu-i numai rolul de a da legi care să asigure libera concurenţă între agenţii economici. Într-o astfel de economie, se îmbogăţesc cei care inovează, care aduc pe piaţă produse noi, sau produc mai ieftin decât ceilalţi concurenţi.

Iată că astăzi, în anul 2006, după aproape 17 ani de "reformă", în România funcţionează o economie care este orice numai nu "free market economy". Au fost şi sunt folosite tot felul de epitete pentru caracterizarea originalei economii construite în România postdecembristă: economie socială de piaţă, economie funcţională de piaţă, economie oligarhică, economie mafiotizată. Primele două epitete sunt destul de ambigue, ultimele ceva mai apropiate de realitate. Este imposibil să negăm prezenţa mafiilor, a grupurilor organizate pentru însuşirea de avuţie prin eludarea legii. Este la fel de greu să negăm gradul înalt de oligarhizare, de con­centrare a capitalului în pro­prietatea unui procent minuscul din numărul total al cetăţenilor ţării.

Oligarhi şi mafioţi mai există şi la alţii. Şi în ţări mai apropiate nouă, şi în ţări mai îndepărtate.

Mie mi se pare că trăsătura specifică şi cea mai accentuată a actualei economii româneşti este ciocoismul.

Cuvântul "ciocoi", greu dacă nu imposibil de tradus în alte limbi, defineşte, la români, persoana care, fiind angajată, ca slugă, pentru a veghea şi a administra averea stăpânului, se îmbogăţeşte înşelându-şi stă­pânul şi furându-i acestuia averea. Ciocoiul nu munceşte, nu creează avuţie. Prin viclenie şi şiretenie, el câştigă, într-un fel sau altul, încrederea stăpânului şi accede, astfel, la poziţia de administrator al avuţiei creată de stăpân, pe care şi-o în­su­şeşte, apoi, prin hoţie şi înşelăciune. Devenind bogat, material, el nu capătă, însă, niciodată, mentalităţi aristocratice, proprii celor care s-au îmbogăţit cu respectarea legilor şi a bunelor moravuri. Ciocoiul ră­mâne o slugă hoaţă, ne­ru­şinată, arogantă, prost-cres­cută. Aşa îşi educă şi copiii şi nepoţii.

După ce şi-au trădat şi omorât stăpânul dictator comunist, slugile securisto-nomenclaturiste s-au declarat, imediat, slugi loiale ale noului stăpân scos la lumină de revolta anticomunistă din decembrie 1989, adică poporul român. Minţindu-şi noul stăpân cu televizorul şi celelalte mass-media, pe care le-au subordonat complet şi definitiv, fostele slugi comuniste s-au metamorfozat în stat de drept şi au jurat faţă de naţiune să-i administreze toa­te cele, inclusiv întreaga avuţie productivă acumulată de aceasta de-a lungul istoriei sale.

Puşi pe treabă, administratorii ciocoi au adoptat în grabă legea prin care fostele întreprinderi socialiste de stat au fost "reorganizate" ca "societăţi comerciale" şi "regii autonome". Au "băgat" la televizor că, deocamdată, cetăţenii, adică stă­pânii, vor primi în proprietate privată 30% din "întreaga avuţie naţională", lăsând să se înţeleagă că restul îl vor primi ulterior.

Mişeleşte, în legea amintită, au prevăzut că procentul de 30% se aplică numai la capitalul inclus în patrimoniul societăţilor comerciale, nu şi în cel al regiilor autonome. Au lăsat la latitudinea guvernului să hotărască ce "reorganizează" ca societăţi comerciale şi regii autonome. Guvernul a "reorganizat" în aşa fel încât 48% din capitalul naţional a ajuns în societăţi comerciale şi 52% în regii autonome. Procentul de 30% s-a aplicat la 48%, astfel că "stă­pânul" a primit, pe hârtie, 14% din ceea ce era al lui. Prin marea manipulare numită "cuponiadă", administratorii ciocoi au "organizat" schimbul de cupoane în acţiuni în aşa fel încât, în final, cetăţenii au primit în proprietate privată mai puţin de 5% din ceea ce era al lor. Restul de 95% a trecut în proprietatea "privată" a statului. A statului constituit din fostele slugi securisto-nomenclaturiste.

Slugile au descoperit că averea cu care s-au trezit în braţe era prea mare pentru a şi-o trece pur şi simplu în proprietate privată, proprie. Au început să "privatizeze" capitalul aflat în proprietatea "privată" a statului român, adică să vândă acest capital străinilor la preţuri de zeci şi sute de ori sub valoare. S-au ales şi ei cu firimiturile. Cu comisioanele. Suficiente pentru a-i face milionari, sau chiar miliardari. În dolari, apoi în euro.

Nu s-au mulţumit să se îmbogăţească vânzând, în pierdere, averea stăpânului, contra "comisioane". Au învăţat să se îmbogăţească şi cumpărând bunuri, pentru acelaşi stăpân, din banii bugetului, tot în pierdere. Şi tot contra "comisioane". Mai recent, au descoperit că procentul veniturilor bugetare în PIB, de aproape o treime, este prea mic. Trebuie sporit. Lăcomia ciocoilor este nelimitată. La fel şi capacitatea lor de a înşela, de a fura.

Ciocoii cei mari, îmbogăţiţi prin jefuirea stăpânului cel mare, poporul, se văd, la rândul lor, jefuiţi de ciocoii mai mici, propriile slugi. Din această cauză, o bună parte din PIB-ul ţării este reprezentat de ... salariile sutelor de mii de paznici şi body­guarzi, plătiţi să apere averile ciocoilor.

Din economie, ciocoismul a pătruns în toate fibrele societăţii româneşti. Românii intră în politică nu pentru a se pune în slujba cetăţenilor ci pentru a se îmbogăţi prin jefuirea bugetului public. "Modelele" tinerei generaţii de români nu sunt mari inventatori şi întreprinzători, mari creatori de cultură şi civilizaţie, ci ciocoi îmbogăţiţi peste noapte, din "afaceri" şi "tranzacţii" cu statul. Cu cât mai inculţi, mai agramaţi, mai aroganţi, cu atât mai adulaţi.

Ciocoismul ne asfixiază. El este peste tot: în economie, în politică, în mass media, în educaţie, în cultură, în sport. Peste tot.