OPINII Hostel "România"

Valuri de refugiaţi arabi şi nord-africani se adună din anul 2011 pe ţărmuri italiene şi greceşti, ajungând apoi în oraşe şi zone rurale germane. Acest exod nedorit va eroda bugetul comunitar timp de cel puţin şase ani, fără ca Uniunea să ştie dacă face o investiţie în viitorul ei demografic sau plăteşte în rate preţul târziu al Primăverii Arabe şi al mutaţiilor sale ulterioare (războiul civil din Siria, violenţa anarhică din Libia, terorismul sub marca ISIL).

În numele solidarităţi europene, la Consiliul European de Vară a fost luată o decizie politică pentru echilibrarea presiunii financiare şi instituţionale pe care o exercită aceşti migranţi asupra Italiei şi Greciei, prin distribuirea lor către celelalte state membre, în cote evaluate proporţional, după formula: populaţie (40%) şi Produs Intern Brut (40%), la care se adaugă, ca indicatori de corecţie, cuantumul pe ultimii cinci ani de solicitări de azil şi relocări acceptate (10%) şi rata şomajului (10%).

Potrivit estimărilor actuale, România ar urma să preia aproape 2.400 de refugiaţi, pentru care alocarea bugetară din partea Comisiei urmează să fie de circa 6.000 euro per individ (cel puţin, pe schema de finanţare stabilită pentru primii doi ani), în total aproximativ 14,4 milioane euro, acordaţi din Fondul Azil, Migraţie şi Integrare.

Majoritatea migranţilor care vor fi distribuiţi în spaţiul european sunt de religie musulmană, sirieni şi eritreeni (o parte din aceştia din urmă sunt creştini). Cum vor fi primiţi ei în România, unde proiectul construirii unei moschei în Bucureşti a agitat recent, şi pe alocuri virulent, opinia publică cu acces la internet? Cum vor gestiona autorităţile române această provocare? Ea vizează un orizont mediu de timp şi este diferită de experienţa acumulată de instituţiile autohtone în situaţii similare, dar proiectate exclusiv pe termen scurt, de maximum şase luni, precum găzduirea a 4.000 de refugiaţi din Bosnia în anul 1999 sau a 440 de refugiaţi uzbeci în anul 2005.

România şi-a asumat această sarcină în calitate sa de membru al Uniunii Europene, în condiţiile în care la nivelul instituţiilor comunitare nu există o dezbatere cu privire la finalitatea întregului plan, anume ce se va întâmpla, până la urmă, cu miile de refugiaţi. Teoretic, vor fi returnaţi în ţările de origine, când situaţia de securitate se va fi stabilizat. Dar dacă asta înseamnă peste zece ani, puţin probabil să poată fi puse în aplicare proceduri de repatriere care să respecte legislaţia internaţională şi europeană a drepturilor omului, care să nu provoace dramatice separări de familii, să nu stârnească apetitul avocaţilor şi sensibilitatea ONG-urilor. Cu cât aceşti refugiaţi vor fi stat mai mult timp în Europa, cu atât mai mare probabilitatea rămânerii lor definitive. Iar în viziunea actuală a Comisiei Europene, vor sta cel puţin şase ani.

În general, România doar aderă, din inerţie, la deciziile adoptate la nivelul Comisiei Europene. Poate de această dată, când Uniunea din care facem parte ne bagă "mortul în casă", vom sta strâmb şi vom judeca drept, pentru a estima ce beneficii şi riscuri potenţiale aduc cu ei cei 2.400 de migranţi pe care urmează să-i cazăm, în regim de low cost, la hostel "România". Cum decizia e deja luată, poate ar fi util ca situaţia să fie privită drept o oportunitate şi să ne străduim să extragem beneficiile, eliminând riscurile. Demonstraţia faptului că "se poate" vine din istoricul pozitiv pe care îl are Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă de la Timişoara, prima instituţie de acest gen creată în Europa, în anul 2008, sub egida Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

Suma de 14,4 milioane euro nu este mare, dar poate genera beneficii economice, dacă va fi utilizată de guvern ca investiţii publice dirijate în zone ale ţării mai puţin dezvoltate, de exemplu pentru extinderea capacităţii pe care o au centrele regionale pentru solicitanţii de azil din Rădăuţi (judeţul Suceava) şi din Şomcuta Mare (judeţul Maramureş), astfel încât acestea să poată primi cât mai mulţi migranţi. Plasarea lor la distanţă de mari oraşe ar putea atenua riscurile de securitate, crea o piaţă de desfacere pentru alimentele produse în zonă şi reduce şomajul la nivel local. În plus, distribuirea se poate realiza selectiv: sirienii, în centre regionale din Bucureşti şi Timişoara, mai aproape de comunităţile conaţionale din respectivele oraşe, în timp ce eritreenii, creştini sau musulmani, în centre mai îndepărtate. Şederea lor în România se presupune oricum că este temporară şi, deocamdată, nu s-a pus oficial problema integrării lor în societate.

Beneficiile politice vor veni dacă România va face o poveste de succes din preluarea în custodie a acestor migranţi, printr-un efort conjugat din partea instituţiilor de forţă, aparatului diplomatic, administraţiei publice locale, mediului universitar şi a ONG-urilor specializate în problema refugiaţilor. Ulterior, dacă va valorifica acest efort ştiind cum îşi aroge eventuale merite cuvenite. Riscuri de securitate există, dar incomparabil mai scăzute decât cele aferente participării cu trupe, ani la rând, în Afghanistan şi Irak, pentru a consolida profilul statului român în comunitatea euroatlantică.